De cel mai multe ori, oamenii de știință reprezintă tot ce e mai bun: creativitate, inteligență, curiozitate, discernământ și rigoare. Totuși, aceste calități sunt puse uneori în slujba unor lucruri care nu ar trebui îngăduite: experimente pe oameni – fără consimțământul pacienților.
Dacă un om oarecare ar fi prins făcându-le, ar ajunge în închisoare. Dacă cineva de pe stradă, având o eprubetă în mână, ți-ar bate la ușă și ți-ar spune „bea asta repede”, probabil că ai suna la poliție.
Dar, în alte circumstanțe, aceeași persoană, îmbrăcată în halat alb, ți-ar provoca o reacție cu totul diferită. Probabil că i-ai adresa și mulțumiri. Așadar, contextul schimbă totul.
Experimente pe oameni făcute de naziști
Toată lumea știe ce atrocități au comis naziștii în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial. Însă, în ceea ce privește experimentele medicale făcute fără consimțământul pacienților, naziștii s-au întrecut pe ei înșiși.
La Auschwitz, Josef Mengele injecta pigmenți în ochii copiilor, pentru a afla dacă le-ar putea schimba permanent culoarea. Alt experiment macabru a constat în încercarea de a crea gemeni siamezi prin coaserea laolaltă a doi pacienți.
În lagărul pentru femei de la Ravensbrück a fost testată pe prizoniere eficiența sulfonamidei, un antibiotic sintetic. Mâinile și picioarele le erau lovite, apoi circulația sângelui în membre era oprită artificial, pentru a simula condițiile rănilor de război.
Ulterior, rănile erau agravate prin aplicarea de sticlă pisată, iar apoi erau infestate intenționat cu bacterii. Doctorii naziști care nu au reușit să fugă în America de Sud au fost judecați după război.
Unii dintre ei, în mare parte administratori de lagăre, au fost achitați. Cei găsiți vinovați au primit de la zece ani de detenție la pedeapsa cu moartea prin spânzurare.
O unitate japoneză ucide sute de mii de oameni
Unitatea 731 din armata japoneză a primit sarcina să pună la punct tehnici avansate de război biologic și – în general – să le facă chinezilor viața un coșmar.
Printre cele mai importante realizări ale acestei unități s-a numărat eliberarea, în Manciuria, China, a unui nor de muște purtătoare de ciumă, cu scopul de a ucide cât mai mulți oameni.
Victimele erau chinezi civili, care nu aveau niciun rol în mișcarea de rezistență antijaponeză.
Paradoxul cel mai mare este că Unitatea 731 a luat ființă în 1931 ca „unitate de prevenire a bolilor”. Numai că, în 1935, a devenit parte a armatei trimise în Manciuria și deja ajunsese să facă experimente mai mult decât sinistre.
Operațiunea se desfășura la scară enormă: sute de mii de oameni au fost omorâți de ciumă, antrax, holeră – boli răspândite de Unitatea 731. Într-un singur atac, probabil cel mai devastator, au murit 580.000 de oameni, potrivit estimărilor guvernului chinez.
Timp de aproximativ zece ani, Unitatea 731 a cultivat tulpini sălbatice de boli pe pacienți umani, cu scopul de a crește eficiența maladiilor. Sângele celor care mureau era apoi recoltat și folosit pe următorul lot de deținuți.
Pe prizonieri se făceau vivisecții fără anestezie, iar membrele le erau congelate și lăsate să putrezească, pentru studiul efectelor cangrenei.
Unora le erau amputate ambele mâini, apoi mâna stângă era cusută în locul mâinii drepte, iar cea dreaptă în locul mâinii stângi, din nou „pentru a se studia efectele”.
Când sovieticii au învins armata Kwangtung, din care făcea parte și Unitatea 731, unii dintre făptași au primit între doi și 25 de ani de detenție.
SUA s-au opus acestor procese, au refuzat să le recunoască legitimitatea și au acordat imunitate fiecărui membru al Unității 731 pe care l-au putut identifica, inclusiv comandantului unității, Shiro Ishii.
Cel puțin un membru al unității, Masami Kitaoka, a lucrat mai târziu pentru Institutul Național de Sănătate al Japoniei, unde, timp de nouă ani, a infectat cu tifos pacienți bolnavi mintal. Firește, „pentru a studia efectele bolii”.
SUA testează o armă chimică pe propriii cetățeni, iar autorul acestui experiment scapă nepedepsit
În 1951, dermatologul american Albert Klingman a început să lucreze la închisoarea Holmesburg, din Pennsylvania, pentru a studia – dintre toate ființele – viermii inelați.
Dându-și seama ce potențial are populația de deținuți și uitând tot ce învățase în facultate despre etica medicală, Klingman și-a extins cercetările și a început să facă experimente pe oameni.
A testat pe ei droguri, agenți patogeni și dioxină – compusul activ din „agentul portocaliu”, principala substanță chimică folosită de SUA în Războiul din Vietnam.
Timp de 23 de ani, Klingman a obținut finanțare de la armata americană, de la companiile Dow Chemical și Johnson & Johnson, precum și sprijinul Universității din Pennsylvania pentru a studia efectele unora dintre cele mai toxice substanțe asupra deținuților.
La finalul acestor experimente pe oameni, sute de pacienți fuseseră infectați cu herpes și stafilococ. Ca în cazul celorlalte experimente din acest articol, și studiile lui Klingman au avut utilitate limitată.
Responsabilii care au evaluat rezultatele au observat că datele și concluziile nu fuseseră fundamentate științific, astfel că acestea nu au fost luate în considerare de autoritățile americane.
Practic, Klingman a petrecut mai bine de 20 de ani torturând deținuți, pentru ca în final cercetările sale să fie considerate nedemne de luat în seamă, inutilizabile în industria farmaceutică sau în domeniul medical, în general.
Mai mult, doctorul a reușit să scape nepedepsit și a trăit până la 93 de ani, susținând toată viața cu nu a greșit cu nimic.
Experimente pe oameni: Ce se întâmplă când injectezi într-un om ingredientele unei bombe nucleare
În anii ‘50-’60, cu greu se puteau găsi în SUA modalități de finanțare a experimentelor medicale mai la îndemână decât expunerea oamenilor (mai ales a minorităților) la doze masive de radiații, pentru a le studia efectele.
Ca parte a programului militar, soldaților și pacienților de la un spital din Chicago le-au fost făcute injecții cu plutoniu – ingredientul principal al bombei nucleare.
Bineînțeles, pacienții nu știau ce conțin injecțiile. Deloc surprinzător, doar 25% dintre ei au supraviețuit suficient de mult încât să afle cauza morții iminente.
Doctorul Cornelius Rhoads, cercetător în domeniul cancerului și viitor membru al Comisiei pentru Energie Atomică, injecta portoricani cu celule canceroase, iar apoi monitoriza rezultatele. Bineînțeles, toți pacienții au murit.
La fel, doctorul Eugene Saenger, a făcut – sub eticheta de „tratament” – experimente pe oameni, supunând zeci de pacienți la doze de radiații de câteva mii de ori mai mari decât nivelul maxim admis.
Cel puțin 20 dintre pacienți au murit. În anii ’90, familiile celor decedați l-au dat în judecată pe Saenger și, în cele din urmă, au ajuns la un acord de despăgubire de 3.6 milioane de dolari.
Nebunia nu are hotare. Dacă vrei să afli mai multe, descoperă în continuare alte 5 experimente pe oameni, care dovedesc că trăim într-o lume bolnavă.
