7 curiozități despre calendar și istoria măsurării timpului

De mii de ani, oamenii încearcă să găsească cea mai bună cale de ține socoteala timpului. Dar iată că, deși numărăm zilele de când existăm pe Pământ, se pare că această îndeletnicire nu e chiar așa de simplă cum am fi tentați să credem.

Fără calendar, am trăi în haos. Am spune adio agriculturii (pentru că am cultiva plantele prea devreme sau prea târziu), ne-am uita zilele de naștere, iar noțiunea de „întâlnire la data de” ar deveni un concept expirat, deoarece nimeni n-ar mai ști ce zi este.

De aceea, în acest articol îți prezentăm șapte curiozități despre calendar și alte câteva detalii interesante din istoria măsurării timpului.

Calendarul gregorian – care este cel mai larg folosit azi – a fost numit după Papa Grigore al XIII-lea, care este creditat cu meritul de a-l fi introdus (deși nu el a inventat sistemul).

Calendarul a fost întâmpinat cu scepticism de țările protestante, ai căror cetățeni credeau că acest calendar e opera Antihristului, sau cel puțin o tentativă de a-i aduce sub controlul Papei.

A fost adoptat inițial în 1582 de câteva țări catolice din Europa și s-a răspândit treptat și în restul lumii. Ultima țară care a adoptat „calendarul diabolic” a fost Grecia, în 1923.

În România, trecerea la stilul nou s-a făcut în anul 1919, data de 1 aprilie devenind oficial data de 14 aprilie.

Din cauza feluritelor mișcări ale universului (planeta Pământ se învârte în jurul Soarelui, Pământul se învârte în jurul axei sale, alte planete influențează orbita Pământului, Sistemul Solar se deplasează în galaxie și așa mai departe), este imposibil să găsești un calendar fără eroare, care să poată fi folosit cu încredere.

Cele mai multe calendare folosesc ceea ce se cheamă „zile intercalate” – sau chiar „luni intercalate” – care le aliniază cu anul tropical (timpul necesar pentru ca Pământul să orbiteze în jurul Soarelui).

Calendarele lunare, care sunt folosite în multe țări (mai ales în Asia) au nevoie de o a 13-a lună adăugată la fiecare câțiva ani. Calendarul mayaș avea cinci zile intercalate, care erau considerate nefaste, și erau însoțite de post și de sacrificii umane.

Probabil că știi prefixele de numărare pe care le folosim – „uni”, „mono”, „di”, „tri”, „hexa”, „octo” și așa mai departe. Și probabil că ai învățat lunile anului din calendarul gregorian încă din fragedă copilărie.

Dar te-ai gândit vreodată că aceste lucruri nu se potrivesc deloc? Primele opt luni sunt botezate după diverși zei, zeițe, festivaluri și conducători. De exemplu, ianuarie (Ianuarius) este numit după Ianus, zeul pragurilor și al începuturilor.

Februarie (Februarius) este numită după Februus, un zeu al purificării, în onoarea căruia se organiza un mare festival.

Pe de altă parte, „septembrie” înseamnă literalmente „a șaptea lună”, „octombrie” înseamnă „a opta lună” și la fel noiembrie („a noua lună”) și decembrie („luna a zecea”). Ar fi potrivit și ușor de ținut minte dacă nu ar fi vorba de a noua, a zecea, a 11-a și, respectiv, a 12-a lună.

Deci, ce s-a întâmplat? După cum probabil ai ghicit, calendarul roman original, despre care se spune că a fost inventat de primul rege al Romei, avea doar zece luni. Începea cu martie, ceea ce nouă astăzi ni se pare ciudat.

Ulterior, conducătorul roman Numa Pompilius a adăugat ianuarie la începutul și februarie la sfârșitul calendarului. În cele din urmă, februarie a fost mutată între ianuarie și martie.

Calendarul gregorian are nevoie de o zi în plus, 29 februarie, care se adaugă la fiecare patru ani. Asta pentru ca acest calendar să se potrivească cu anul tropical, care are de fapt aproximativ 365 de zile și un sfert.

Însă această măsură nu este suficientă și, în timp, apar niște date eronate. Anii bisecți sunt cei divizibili cu 4. Asta, dacă nu sunt divizibili cu 10, caz în care este necesar să fie divizibili și cu 400.

Folosind acest sistem, anii 1900, 2100 și 2200 nu sunt ani bisecți, însă 1600, 2000 și 2400 sunt.

După cum știi, în calendarul gregorian, toate lunile au 30 sau 31 de zile – cu excepția lui februarie, care are 28 (sau 29 de zile, într-un an bisect).

Însă suedezii au avut, într-un an, și data de 30 februarie. În 1700, Suedia, care includea și teritoriul de astăzi al Finlandei, a decis să treacă de la calendarul iulian la cel gregorian.

Astfel, anul 1700, care ar fi trebuit să fie an bisect în calendarul iulian, nu a mai fost an bisect în Suedia. Pe de altă parte, dintr-o eroare, anii 1704 și 1708 au devenit ani bisecți.

Din această cauză, Suedia a rămas nesincronizată atât cu calendarul iulian, cât și cu cel gregorian, iar autoritățile au decis să treacă înapoi la calendarul iulian.

Astfel, pentru a se putea sincroniza din nou cu calendarul iulian, suedezii au hotărât ca luna februarie a anului 1712 să aibă 30 de zile.

Trecerea finală a Suediei la calendarul gregorian a avut loc în 1753, când a fost aplicată o corecție de 11 zile, astfel încât data de 17 februarie a fost urmată de data de 1 martie.

Astăzi, când calculele legate de timp sunt strict controlate, toți suntem de acord că o zi nouă începe la miezul nopții. Dar să fie aceasta cea mai bună modalitate de măsurare?

Timp de mii de ani, astronomii au considerat că ziua durează de la prânz până la prânz. Hindușii și egiptenii considerau că ziua începe la răsărit, însă babilonienii, evreii și grecii considerau că începe la asfințit.

Mulți oameni încă măsoară ziua după aceste repere arhaice, din motive religioase sau culturale.

În unele calendare, o săptămână nu înseamnă șapte zile. Spre exemplu, calendarul republican francez – care trebuia să fie un înlocuitor laic pentru calendarul gregorian (susținut de Papă) – avea diviziuni de câte zece zile, numite „decade”.

De asemenea, la începuturi romanii considerau săptămâna ca fiind un ciclu de opt zile între zilele de târg. Alte calendare nici măcar nu luau în considerare conceptul de săptămână.