Când ne gândim la epidemiile de ciumă bubonică, una dintre cele mai terifiante imagini care ne vin în minte este cea a doctorilor care se ocupau de bolnavi.

Costumul din piele, prevăzut cu o mască în formă de cioc, ochelarii ciudați și pălăria neagră ne dau fiori chiar și acum, la sute de ani distanță de perioada când ciuma bubonică făcea ravagii prin Europa.

Dar care a fost povestea acestor doctori, de ce purtau acel costum bizar și ce făceau ei, mai exact? În cele ce urmează, te invităm să descoperi istoria uneia dintre cele mai crunte bătălii pe care omenirea le-a dus împotriva unui dușman teribil, despre care nu știa aproape nimic.

Se luptau cu mâinile goale cu ciuma bubonică

Ciuma bubonică a fost una dintre cele mai mortale boli din istorie. În timpul Morții Negre, cea mai gravă epidemie de ciumă din toate timpurile, boala a ucis aproximativ 25 de milioane de europeni în doar câțiva ani.

Din disperare și din dorința de a opri răspândirea bolii, autoritățile din mai multe orașe europene vestice au angajat un tip nou de medici, așa-numiții „doctori de ciumă”.

De obicei, acești doctori de ciumă erau fie medici de mâna a doua, fie medici tineri și fără experiență, fie oameni fără vreo pregătire medicală.

Cel mai important era că doctorii de ciumă erau dispuși să se aventureze în zonele infestate și să raporteze numărul morților. Responsabilitățile de bază ale unui doctor de ciumă – sau „medico della peste” – nu erau să trateze sau să vindece pacienții.

Doctorul de ciumă avea mai degrabă îndatoriri administrative: număra victimele, asista la autopsiile ocazionale sau era martorul ultimelor dorințe ale muribunzilor.

Angajați și plătiți de autoritățile locale, doctorii de ciumă asistau pe oricine, indiferent de statutul economic. Totuși, ocazional, inventau diverse leacuri și tincturi, pe care le vindeau pacienților mai bogați.

Însă, în lipsa unei protecții adecvate, mulți dintre acești doctori erau răpuși chiar de ciuma bubonică pe care încercau să o vindece.

Sinistrul costum care trebuia să țină ciuma bubonică la distanță

Doctorii și victimele nu și-au dat seama de la început cum se răspândește ciuma bubonică. Însă în secolul XVII medicii au ajuns la un consens asupra „teoriei miasmei”, adică ideea că boala se răspândea prin aerul urât mirositor.

Astfel, în 1619, Charles de l’Orme, medicul-șef al lui Ludovic al VIII-lea, a inventat o uniformă pentru a-i proteja pe doctori de ciumă.

„Nasul are lungimea de 15 centimetri, are forma unui cioc și este umplut cu parfum. Sub haină, purtăm cizme făcute din piele marocană (piele de capră) și o bluză cu mâneci scurte, din piele fină. Pălăria și mănușile sunt, și ele, confecționate dintr-o astfel de piele, cu ochelari care acoperă ochii”, scria de l’Orme despre costum.

Crezând că vaporii mirositori puteau intra în fibrele hainelor și puteau transmite boala, de l’Orme a proiectat o uniformă compusă dintr-o pelerină din piele ceruită, pantaloni, cizme și mănuși, al căror scop era să respingă miasma.

Costumul era uns cu seu, pentru a ține la distanță fluidele corporale ale bolnavilor. Costumul anticiumă era dotat cu o pălărie neagră, proeminentă, care indica faptul că omul care-l purta era doctor.

Doctorii de ciumă mai aveau un baston lung, din lemn. Îl foloseau ca să comunice cu pacienții, să-i examineze și uneori să-i țină la distanță pe cei mai disperați și mai agresivi dintre ei.

Adeseori, bolnavii credeau că ciuma bubonică era o pedeapsă de la Dumnezeu și le cereau medicilor să-i biciuiască, în semn de pocăință.

Costumul era inutil

Aerul urât mirositor era combătut cu ierburi și mirodenii precum camforul, menta, cuișoarele și mirul. Toate acestea erau îndesate în masca grotescă, sub formă de cioc.

Uneori, ierburile erau aprinse înainte de a fi introduse în mască, pentru ca fumul să ofere protecție suplimentară. Doctorii de ciumă purtau niște ochelari rotunzi, de sticlă.

Gluga costumului și niște benzi din piele fixau strâns ochelarii și masca pe fața doctorului. Pe lângă faptul că era greoi și arăta înspăimântător, costumul avea un mare neajuns: ciocul avea găuri.

Din această cauză, mulți doctori se infestau cu ciuma bubonică și mureau. De l’Orme a avut norocul să trăiască până la impresionanta vârstă de 96 de ani, însă cei mai mulți doctori de ciumă trăiau puțin, chiar dacă aveau costum.

Cei care nu se îmbolnăveau trăiau într-o carantină continuă. Într-adevăr, doctorii de atunci duceau o viață singuratică și aspră.

Tratamentele îngrozitoare ale doctorilor de ciumă bubonică

Cum se confruntau doar cu simptomele îngrozitoare și nu înțelegeau în profunzime boala, doctorilor li se permitea adeseori să facă autopsii. Însă, de obicei, eu nu aflau nimic în plus de pe urma necropsiilor.

Prin urmare, nu știau ce tratamente să aplice, iar de cele mai multe ori, alegeau tratamente bizare și periculoase. Unii doctori acopereau bubele – chisturi pline de puroi, de mărimea unui ou, care apăreau pe gât, la axilă și în zona inghinală – cu excremente de om, ceea ce probabil că răspândea și mai mult infecția.

De asemenea, lăsau sânge și tăiau bubele, pentru a drena puroiul. O altă practică, extrem de dureroasă, era acoperirea bolnavului cu mercur și introducerea acestuia într-un cuptor puternic încălzit.

Nu e deloc surprinzător că aceste practici grăbeau moartea și răspândirea infecției. Astăzi, știm că ciuma bubonică și celelalte tipuri de ciumă, cum ar fi ciuma pneumonică, erau cauzate de bacteria Yersinia pestis, care era răspândită de șobolani.

Leacul pentru ciumă – antibioticele obișnuite – a fost descoperit abia în secolul XX. Aceste costume și tratamente îngrozitoare aparțin, din fericire, trecutului, însă eforturile medicilor de a-i separa pe bolnavi de cei sănătoși, de a-i arde pe cei contaminați și de a experimenta cu diferite tratamente au continuat de-a lungul istoriei.

Ciuma bubonică nu a fost eradicată complet. În zilele noastre, în lume sunt înregistrate aproximativ 600 de cazuri pe an.

Dacă ți-a plăcut articolul, descoperă ce alte pericole pândeau oamenii în Evul Mediu. Citește și despre alte cinci epidemii care au avut efecte catastrofale asupra omenirii.