Dintre toate capacitățile ce ne definesc ca specie, limbajul, instrumentul prin care ne modelăm realitatea și o împărtășim, rămâne, probabil, cea mai profundă. Misterul apariției sale și al momentului exact în care strămoșii noștri au deprins această abilitate unică a fascinat dintotdeauna știința.

Un nou studiu, recent publicat în revista Biological Theory, aduce însă o ipoteză îndrăzneață, sugerând că Homo erectus, un strămoș dispărut, ar fi putut poseda deja darul vorbirii și al limbajului acum aproximativ două milioane de ani.

Cercetătorii, autorii acestei investigații, propun că Homo erectus dispunea de toate elementele esențiale necesare vorbirii și limbajului. Argumentele lor sunt construite pe o analiză amplă de dovezi anatomice, genetice și arheologice.

Din perspectivă anatomică, ei subliniază că Homo erectus a fost prima specie din genul Homo care a dezvoltat un creier considerabil mai mare. Regiuni-cheie ale creierului, precum lobii frontal și parietal, prezentau o morfologie similară cu cea a oamenilor moderni.

Deși această similitudine nu demonstrează în mod absolut capacitatea de a vorbi ca noi, ea indică fără echivoc un nivel cognitiv suficient de avansat pentru utilizarea limbajului.

Studiul abordează și o ipoteză mai veche, conform căreia hominizii arhaici nu ar fi avut controlul respirator indispensabil vorbirii, din cauza unui canal spinal considerat prea îngust.

Însă, autorii aduc contra-argumente solide, arătând că anumite fosile de Homo erectus prezintă o măduvă a spinării cu dimensiuni comparabile cu cele observate la Homo sapiens.

Pe lângă aceasta, structura urechii interne la unele populații de Homo erectus ar fi fost perfect adaptată pentru perceperea limbajului vorbit. Argumentele genetice aduc și ele o contribuție semnificativă.

Cercetătorii susțin că numeroase mutații importante, legate de dezvoltarea creierului, de cogniție și de limbaj, pot fi urmărite până în perioada existenței lui Homo erectus. Un exemplu elocvent este gena FOXP2, o genă crucială asociată atât cu comunicarea vocală, cât și cu mersul biped.

Având în vedere că Homo erectus era deja o specie bipedă, oamenii de știință consideră plauzibil ca această specie să fi avut deja fundația genetică necesară pentru evoluția limbajului. Pe lângă dovezile biologice, amprenta culturală a lui Homo erectus oferă noi indicii.

Această specie folosea unelte aparținând industriei acheuleene, semnificativ mai avansate decât cele oldowaniene, anterioare.

Abilitatea de a concepe, de a învăța și de a transmite generațiilor următoare tehnicile complexe necesare realizării acestor unelte ar fi putut implica o gândire abstractă și o formă de comunicare simbolică, elemente esențiale ale competenței lingvistice.

Cu toate acestea, comunitatea științifică nu este unanimă în privința acestei concluzii.

Lan Yao, unul dintre autorii studiului de la China Jiliang University, a recunoscut că, deși posibilitatea ca Homo erectus să fi vorbit este relativ mare, o certitudine de sută la sută nu poate fi atinsă, dată fiind natura inferențială a cercetărilor privind originea limbajului.

Ideea că Homo erectus poseda limbaj a mai fost contestată în trecut, inclusiv pe baza unor interpretări privind navigarea pe mare sau vânătoarea în grup, interpretări pe care alți cercetători le-au respins.

În prezent, nu există un consens absolut privind prima specie umană care a dezvoltat limbajul. Mulți antropologi înclină să creadă că neanderthalienii posedau o formă de limbaj, iar un argument convingător este faptul că Homo sapiens și neanderthalienii s-au încrucișat și au avut urmași viabili.

Logica sugerează că, dacă acești hibrizi puteau vorbi, ambii părinți trebuiau să fi avut capacitatea de a comunica verbal.

Interesant este că autorii noului studiu aduc în discuție date genetice care sugerează că denisovanii, rudele noastre cele mai apropiate, s-ar fi încrucișat cu un hominin arhaic necunoscut, pe care mulți îl consideră a fi Homo erectus.

Acest argument constituie piesa centrală a teoriei lor, chiar dacă este de așteptat ca el să stârnească noi dezbateri și critici în lumea științifică.