Circumferința Lunii s-a micșorat cu peste 46 de metri din cauza răcirii treptate a miezului său de-a lungul a sute de milioane de ani. Acest proces face ca suprafața Lunii să dezvolte riduri și pliuri, similar cu modul în care un strugure devine stafide atunci când se usucă.

Cu toate acestea, spre deosebire de pielea flexibilă a unui strugure, suprafața Lunii este fragilă, ceea ce duce la formarea unor falii în care secțiuni ale crustei se împing unele în altele. O echipă de oameni de știință a descoperit dovezi că micșorarea Lunii a provocat deformări semnificative în regiunea polară sudică a acesteia.

Aceste zone, propuse de NASA pentru aterizările cu echipaj uman ale misiunii Artemis III, au suferit modificări notabile. Atunci când Luna se micșorează, apar fisuri, iar activitatea seismică, precum cutremurele lunare, însoțește adesea acest proces.

Prin urmare, locațiile din apropierea sau din interiorul acestor zone de falii ar putea prezenta riscuri pentru viitoarele eforturi de explorare umană.

Într-un studiu publicat în The Planetary Science Journal, echipa de oameni de știință a făcut legătura între un grup de falii din regiunea polară sudică a Lunii și unul dintre cele mai puternice cutremure lunare înregistrate în urmă cu peste 50 de ani de seismometrele Apollo.

Utilizând modele de simulare a stabilității versanților, ei au descoperit că anumite zone erau deosebit de sensibile la alunecările de teren cauzate de mișcările seismice.

Thomas R. Watters, autorul principal al studiului și cercetător senior emerit la Centrul pentru Studii Pământene și Planetare al Muzeului Național al Aerului și Spațiului din SUA, a subliniat importanța luării în considerare a distribuției globale a noilor falii de împingere și a activității lor potențiale atunci când se determină locația și stabilitatea avanposturilor lunare permanente.

El a avertizat, de asemenea, cu privire la posibilitatea apariției unor alunecări pe falii existente sau la formarea de noi falii de împingere. Cutremurele lunare de mică adâncime se produc în apropierea suprafeței Lunii, la sute de kilometri adâncime în scoarță.

Asemănătoare cutremurelor de pe Pământ, aceste cutremure lunare de mică adâncime pot avea suficientă putere pentru a provoca daune structurilor create de om. Spre deosebire de cutremurele de pământ, care sunt de obicei de scurtă durată, cutremurele lunare de mică adâncime pot dura ore sau chiar o după-amiază întreagă.

Nicholas Schmerr, co-autor al studiului și profesor asociat de geologie la Universitatea din Maryland, SUA, a explicat că suprafața Lunii este ca un amestec de pietriș și praf uscat. De-a lungul a miliarde de ani, această suprafață a fost continuu lovită de asteroizi și comete, provocând ejectarea de fragmente.

Ca urmare, materialul reconfigurat al suprafeței este slab și predispus la vibrații și alunecări de teren. Oamenii de știință continuă să cartografieze Luna și să monitorizeze activitatea sa seismică pentru a identifica alte locații potențial periculoase pentru explorarea umană.

Misiunile Artemis ale NASA, programate să înceapă zborurile cu echipaj uman la sfârșitul anului 2024, au ca scop stabilirea unei prezențe pe termen lung pe Lună. Pe măsură ce pregătirile pentru aceste misiuni avansează, asigurarea siguranței astronauților, a echipamentelor și a infrastructurii reprezintă o prioritate absolută.

Aceasta include proiectarea unor structuri capabile să reziste la activitatea seismică lunară și să protejeze oamenii din zonele periculoase.