În 1487, în timpul Inchiziției, doi călugări dominicani, Heinrich Kramer și Jacob Sprenger, au publicat manualul vânătorilor de vrăjitoare, Malleus Maleficarum („Ciocanul vrăjitoarelor”).

Cartea promova ideea că femeile sunt în mod natural rele și încheie înțelegeri cu diavolul. Continuând o tradiție a proceselor nedrepte ale lui Kramer și a actelor sale de tortură, cartea a stat de-a lungul secolelor XVI și XVII la baza unor procese în care au fost ucise cel puțin 12.000 de persoane acuzate de vrăjitorie, potrivit estimărilor istoricilor.

„Ele (vrăjitoarele) iau unguentul pe care, conform instrucțiunilor diavolului, îl prepară din membre de copii, în special de la cei pe care i-au ucis înainte de botez, și ung cu el un scaun sau o mătură, după care sunt transportate imediat în aer.” Heinrich Kramer

Ținta Malleus Maleficarum: femeile

Scopul Ciocanului vrăjitoarelor era să demonstreze existența vrăjitoarelor, să ajute anchetatorii să le identifice și să sugereze metode pentru judecarea și torturarea acuzaților până când mărturiseau, potrivit Enciclopediei Britannica.

Cartea include pasaje despre vrăjitorie și vrăji, oferă detalii despre tipurile de magie și prezintă metode pentru interogarea martorilor și torturarea suspecților. Kramer a scris o parte din materialul din carte pe baza proceselor pe care le-a organizat el însuși.

Înainte de apariția manualului vânătorilor de vrăjitoare, Kramer, văzând că metodele sale extreme se bucurau de puțin sprijin, a apelat la Papa Inocențiu al VIII-lea.

Liderul catolic, care deplângea răspândirea vrăjitoriei în Germania, a legitimat metodele lui Kramer printr-o bulă papală din 1484 și i-a dat deplină autoritate să pornească vânătoarea de vrăjitoare.

Este posibil ca Heinrich Kramer să-i fi dat Papei bani pentru acest decret care a autorizat urmărirea pe scară largă și executarea unor presupuse vrăjitoare. În orice caz, la trei ani de la emiterea actului papal apărea Ciocanul vrăjitoarelor.

În cele din urmă, Ciocanul vrăjitoarelor a ajuns în mâinile a 30.000 de vânători de vrăjitoare, în parte datorită noii tiparnițe a lui Gutenberg.

Între 1487 și 1600 au fost tipărite 28 de ediții, iar cartea a devenit un manual pentru Inchiziție, în general, nu doar pentru procesele de vrăjitorie.

Cu toate acestea, mulți clerici au respins ideile prezentate în manual. De exemplu, autorii au cerut la un moment dat sprijinul dominicanilor Inchiziției de la Universitatea din Köln, însă cererea le-a fost respinsă.

Mai mult, dominicanii din Köln au condamnat manualul pentru metodele ilegale și lipsite de etică și pentru contrazicerea doctrinei catolice despre demonologie.

Cine a scris manualul vânătorilor de vrăjitoare?

Ambii autori erau călugări dominicani. În mod ironic, dominicanii sunt un ordin religios catolic fondat de Sfântul Dominic, patronul persoanelor acuzate pe nedrept.

Heinrich Kramer a fost profesor de teologie la Universitatea din Salzburg, Austria. Mai târziu, a devenit inchizitor în Tirol, Boemia, Moravia și Salzburg. Cu toate acestea, și-a câștigat notorietatea prin vânătorile sale de vrăjitoare.

Kramer a declanșat o adevărată cruciadă pentru a elimina ceea ce el considera a fi „problema larg răspândită a vrăjitoriei”. Confruntat cu critici puternice pentru persecuțiile sale nedrepte și duse la extrem, a decis că era cazul să publice un tratat convingător pe această temă.

Astfel a ajuns să colaboreze cu Sprenger și a publicat Malleus Maleficarum. Kramer afirma că a judecat aproximativ 100 de vrăjitoare, arzând pe rug circa 50 de condamnate.

Johann Sprenger, în schimb, nu a organizat niciodată procese împotriva vrăjitoarelor. A obținut diploma de teolog, iar în 1480 a devenit decanul Facultății de Teologie de la Universitatea din Köln, Germania. În 1841 a primit titlul de inchizitor.

Savanții încă dezbat măsura contribuției lui Sprenger la text. Este posibil ca Heinrich Kramer să se fi folosit doar de numele și prestigiul lui Sprenger pentru a consolida reputația cărții.

Dacă lucrurile s-au petrecut astfel, este puțin probabil ca Sprenger să fi contribuit semnificativ la manualul vânătorilor de vrăjitoare.

Sexul, piesa centrală din Ciocanul vrăjitoarelor

Heinrich Kramer era preocupat de practicile sexuale ale acuzatului (dar în 80% dintre cazuri acuzații erau femei). Manualul preciza că femeile „nu cunosc nicio moderație în bunătate sau în viciu” și că „toată vrăjitoria provine din pofta carnală, care este nestăvilită la femei”.

Conform manualului, femeile erau inferioare bărbaților, având o natură malefică. Doar o femeie precum Fecioara Maria, pe care Kramer o idealiza, putea fi bună.

Majoritatea femeilor nu erau altceva decât niște creaturi pofticioase, înșelătoare, dominate de o înclinație spre plăcerile trupești. În viziunea lui Kramer, era aproape sigur ca o femeie care avusese relații cu mai mulți bărbați să fie vrăjitoare.

Rușinea care a dus la apariția Malleus Maleficarum

Dintre toate procesele de vrăjitorie, cel deschis împotriva Helenei Scheuberin iese în evidență pentru că a dus la crearea Malleus Maleficarum. Declanșat în 1485, procesul Helenei Scheuberin a avut loc la Innsbruck, în Austria.

Oamenii o cunoșteau pe Helena Scheuberin drept o femeie care nu se sfia să-și exprime părerile. Când Heinrich Kramer a ajuns la Innsbruck să vâneze vrăjitoarele din oraș, Scheuberin l-a insultat și a scuipat la picioarele lui.

De asemenea, l-a numit eretic pentru actele sale îndreptate împotriva femeilor și și-a îndemnat vecinii să nu-i asculte predicile despre vrăjitorie.

Cu orgoliul terfelit, Kramer a căutat obsesiv să se răzbune pe Scheuberin și a început prin a o acuza că a apelat la vrăjitorie pentru a ucide un bărbat.

În timpul procesului, Kramer a întrebat-o pe Scheuberin despre vechea lui obsesie – „activitățile sexuale lascive” –, punând virginitatea femeii sub semnul întrebării.

În replică, episcopul orașului, Georg Golser, a spus că Kramer „a presupus mult din ce nu a putut dovedi” și l-a dat afară din oraș.

Procesele din Innsbruck s-au încheiat, dar rușinea prin care a trecut l-a făcut pe Kramer să scrie incendiarul Malleus Maleficarum.