Deși pare imposibil, pe fundul oceanelor există niște mase de apă distincte, denumite lacuri subacvatice. Apa acestor lacuri nu se amestecă deloc cu cea din ocean datorită diferențelor de densitate și de salinitate.

Aceste lacuri saline, cu apă densă, au țărmuri bine conturate și sunt întâlnite cel mai des în Golful Mexic. Cele mai mici au dimensiunea unei bălți, cu diametrul de doar un metru. Cele mai mari – o lungime de până la 20 de kilometri.

Cum s-au format aceste mase de apă neobișnuite?

Astăzi, Golful Mexic are un bazin adânc. Însă în perioada Jurasicului, cu 150-200 de milioane de ani în urmă, golful avea o adâncime mică și era izolat de restul oceanului.

Prin urmare, apele sale au devenit din ce în ce mai sărate. În cele din urmă, când apa din golf s-a evaporat, pe fundul său a rămas o cantitate enormă de sare (un strat gros de aproximativ opt kilometri).

Acest strat de sare încă mai există pe fundul golfului și în zona coastei sudice a SUA. Însă el s-a rupt în două bucăți atunci când regiunea a fost secționată de o falie gigantică.

Când cele două plăci tectonice s-au separat, s-a mai întâmplat ceva: fundul golfului a coborât foarte mult. Astfel, s-a deschis o cale de comunicare cu oceanul, iar golful a început să se umple din nou cu apă.

Până când golful a devenit parte din ocean, stratul de sare a fost acoperit de sedimente, care au împiedicat dizolvarea sării. Inundarea golfului a adus cu ea și mai multe sedimente, iar stratul de sare a fost îngropat la o adâncime și mai mare.

În cele din urmă, sedimentele de deasupra au devenit atât de grele, încât au zdrobit stratul de sare de dedesubt, forțându-l să se deplaseze. Acest fenomen se numește „tectonica sării”.

Un rezultat frecvent al acestui fenomen este formarea de domuri, bucăți de sare care se ridică printre sedimente și străpung fundul oceanului.

Când domul intră în contact cu apa mării, sarea se dizolvă și în acel loc se formează un lac cu apă hipersalină. Acestea sunt lacurile sărate.

Puțurile disperării

Apa acestor lacuri este de multe ori mai sărată, mai densă și mai grea decât apa din jur. De aceea, lacurile sărate de pe fundul oceanului sunt vizibil delimitate de un haloclin (linia de întâlnire dintre apa oceanului și cea a lacului).

Potrivit Scientific American, aceste lacuri subacvatice au aceleași caracteristici ca lacurile obișnuite. Au valuri, care sunt cauzate de mișcarea apei sărate, exact așa cum vântul produce valuri pe suprafața lacurilor terestre.

Apa lacurilor subacvatice are o densitate atât de mare, încât peștii și alte animale marine pot pluti la „suprafața” sa, așa cum oamenii pot pluti în Marea Moartă.

Când au trimis submarine pentru a investiga lacurile sărate, cercetătorii au descoperit că submersibilele puteau „pluti” pe suprafața acestor mase de apă.

Submarinele au reușit să penetreze apa lacului doar cu ajutorul propulsoarelor. Lacurile subacvatice nu au oxigen aproape deloc și sunt prea sărate pentru ca animalele să poată supraviețui în ele (cu excepția midiilor).

În clipul video de mai jos, un țipar suferă un șoc toxic, după ce intră în contact cu apa unui lac de saramură:

Adeseori, soluția hipersalină transformă animalele în adevărate murături. La un moment dat, cercetătorii au descoperit un crab mort de opt ani, care avea țesutul încă intact.

În afară de Golful Mexic, lacuri sărate subacvatice mai pot fi întâlnite în Marea Roșie și în Marea Mediterană.