De când au început să măsoare timpul, oamenii au folosit diverse calendare, pe care au încercat să le sincronizeze cu anul solar. Dar, de multe ori, calendarele sufereau la capitolul precizie, astfel că au fost adaptate pe parcurs, ajungându-se la situații absurde.
Un astfel de caz s-a petrecut în lumea creștină, când calendarul iulian a fost înlocuit cu calendarul gregorian, iar zece zile consecutive „au dispărut în neant”.
Opt secole pentru a îndrepta o eroare
Când vine vorba de calendare, micile erori se acumulează în timp. Calendarul iulian – cel mai folosit în lumea creștină în primul mileniu al erei noastre și într-o bună parte a celui de-al doilea mileniu – era o îmbunătățire a calendarului roman, pe care l-a și înlocuit.
Însă calendarul iulian era cu 11 minute și 14 secunde mai lung decât anul solar (timpul de care are nevoie Soarele pentru a se întoarce în aceeași poziție, așa cum este ea văzută de pe Pământ). Rezultatul a fost că, la fiecare 314 ani, acest calendar „pierdea” o întreagă zi.
Una dintre cele mai presante probleme cauzate de eroare era dificultatea tot mai mare de a calcula data sărbătorii de Paște. Conciliul de la Niceea din anul 325 a decretat că ziua de Paște este prima duminică de după prima Lună plină care urma după echinocțiul de primăvară.
La acea vreme, echinocțiul de primăvară avea loc pe 21 martie. Discrepanța tot mai mare dintre data hotărâtă de Conciliu și data la care avea loc cu adevărat echinocțiul de primăvară a fost observată în secolul VIII.
În Evul Mediu, papii au primit mai multe propuneri de reformare a calendarului, dar nu au luat nicio măsură. Calendarul iulian, așa eronat cum era, a rămas calendarul oficial al bisericii creștine.
În sesiunea din 1562-1563, Conciliul de la Trento a adoptat un decret prin care i se cerea Papei să rezolve problema reformând calendarul. Însă au mai trecut două decenii până când s-a găsit o soluție.
După ani întregi de consultări și cercetări, în februarie 1582, Papa Grigore al XIII-lea a emis o bulă papală prin care promulga calendarul reformat. Acesta a devenit cunoscut drept „calendarul gregorian”.
Calendarul gregorian – O vreme, din punct de vedere administrativ, europenii au putut „călători” în timp
Modificările erau bazate pe sugestiile savantului italian Luigi Lilio. Matematicianul și astronomul iezuit Christopher Clavius a făcut, la rândul său, câteva modificări.
Cea mai neobișnuită parte a implementării calendarului gregorian a avut loc în octombrie 1582. Zece zile au fost scoase din calendar pentru a „muta” data echinocțiului de primăvară de pe 11 martie pe 21 martie.
Biserica alesese luna octombrie pentru a nu sări peste vreo sărbătoare creștină importantă. Așa că, în țările care au adoptat noul calendar, sărbătoarea Sfântului Francisc de Assisi, de pe 4 octombrie 1582, a fost urmată de data de 15 octombrie.
Franța a făcut trecerea separat, în decembrie. Însă o chestiune atât de complexă nu putea să nu dea naștere la complicații.
Țările ortodoxe și cele protestante nu voiau să primească indicații de la papă, așa că au refuzat să adopte noul calendar. Rezultatul? Europa catolică – Austria, Spania, Portugalia, Italia, Polonia și statele catolice din Germania – a dobândit un avans de zece zile față de restul continentului.
Astfel, trecerea unei granițe însemna adeseori să călătorești înapoi sau înainte în timp din punct de vedere administrativ, în funcție de sistemul calendaristic în care ținea evidențele statul respectiv (de exemplu, vizele pe pașaport arătau distanțe de zece zile între „intrare” și „ieșire”, chiar dacă era evident că voiajul avusese loc în aceeași zi).
În cele din urmă, țările non-catolice au început să adopte calendarul gregorian. Regiunile protestante din Germania și Olanda au făcut această trecere în secolul XVII.
Marea Britanie și teritoriile Imperiului Britanic au urmat în 1752, răspândind calendarul gregorian în alte părți ale lumii. În România, trecerea la calendarul nou s-a făcut în anul 1919, data de 1 aprilie devenind oficial data de 14 aprilie.
Cum sa ajuns dela 19 zile la 13????