25 de adevăruri înfiorătoare despre lobotomie

Lobotomia, cunoscută și ca leucotomie, este o operație neurochirurgicală care implică secționarea unor bucăți din lobii frontali ai creierului. Doctorii au început să taie în creier spre finalul secolului XIX, în încercarea de a calma pacienții cu probleme psihice.

Medicul elvețian Gottlieb Burkhardt a îndepărtat porțiuni din cortexul pacienților cu halucinații auditive și alte simptome ale schizofreniei, observând că asta îi făcea mai calmi. Însă procedura a dus la moartea unuia dintre pacienții săi, iar un altul s-a sinucis.

Lobotomia este considerată una dintre cele mai barbare proceduri aplicate vreodată celor care suferă de afecțiuni mintale.

Din păcate, timp de peste două decenii, pe la jumătatea secolului XX, lobotomiile au fost folosite la scară largă drept tratament pentru schizofrenie și tulburare bipolară, printre alte boli mintale.

Asta s-a întâmplat pentru că, atunci când a fost inventată procedura, nu exista o metodă mai bună de a trata afecțiunile mintale. Oamenii căutau cu disperare o metodă de intervenție.

Din fericire, odată cu dezvoltarea farmacologiei și a diverselor medicații, lobotomiile nu mai sunt o practică comună. În continuare, îți prezentăm 25 de adevăruri înfiorătoare și brutale despre lobotomii.

1. Lobotomie înseamnă „tăierea unui lob din creier”.

2. Lobotomia era o procedură foarte populară la începutul secolului XX și a fost recomandată de psihiatri pentru a atenua simptomele bolii mintale.

3. Lobotomia a fost folosită în SUA mai mult decât în orice altă țară. Aproximativ 40.000 de americani au fost lobotomizați.

4. Este posibil ca lobotomia să fi fost inventată de Friederich Golz, care a făcut experimente pe câinii lui. Doi ani mai târziu, în 1892, Gottlieb Burkhardt a folosit procedura pe șase pacienți cu schizofrenie.

„Tratamentul” a părut să aibă un efect calmant asupra celor patru pacienți care au supraviețuit operației.

5. Potrivit altor surse, conceptul de lobotomie a fost inventat pentru prima oară după ce neurologul John Fulton a observat cum un cimpanzeu a devenit mult mai calm după operația prin care i-a distrus legăturile dintre lobul frontal și zonele care controlează emoțiile.

6. Pe 12 noiembrie 1935, un neurochirurg portughez, Almeida Lima, a executat prima lobotomie pe oameni, folosind injecții cu alcool pentru a le distruge țesutul cerebral.

7. Această procedură fusese propusă de colegul său, Egas Moniz, laureat al Premiului Nobel, ca urmare a participării la o conferință ținută în același an de neurologul american John Fulton.

8. Moniz a devenit primul portughez din istorie care a primit Premiul Nobel pentru faptul că a descoperit valoarea terapeutică a leucotomiei în cazul anumitor psihoze.

9. În ceea ce privește prima lobotomie prefrontală din SUA, aceasta a fost făcută în 1936 pe pacienta Alice Hood Hammat, în vârstă de 63 de ani. Operația a fost realizată de doctorii Walter Freeman și James Watts.

De asemenea, cei doi au modificat tehnica lui Moniz și au introdus lobotomiile frontale în America.

10. Cel mai comun instrument folosit de doctori pentru lobotomie era dalta de gheață. Unul dintre fiii doctorului Freeman a susținut că primele dălți folosite în cadrul lobotomiilor realizate de Freeman proveneau chiar din bucătăria acestuia.

Doctorul insera o daltă în fiecare lob frontal prin spatele orbitei.

11. Freeman, căruia tehnicile lui Moniz i se păreau cam greoaie, a început să experimenteze cu o procedură în cadrul căreia introducea o daltă de gheață în creierele pacienților prin partea superioară a orbitelor.

După ce dalta ajungea în creier, doctorul făcea cu ea niște mișcări oscilatorii, secționând materia albă și cenușie. După cum îți poți da seama, procedura avea prea puțin de-a face cu precizia.

Doctorul se lăuda că, folosind un ciocan și o daltă, putea să execute o lobotomie în zece minute și că nici măcar nu era nevoie de anestezie. Metoda cu dalta pentru gheață a fost considerată prea brutală de către Watts, care s-a distanțat de fostul său partener.

12. Doctorul Freeman credea cu tărie că, dacă putea tăia legăturile nervoase care legau lobul frontal de talamus, putea ajuta pacienții care dădeau semne de boală mintală.

Deși și-a petrecut mult timp disecând creierele pacienților „bolnavi mintal”, nu a descoperit nicio diferență între creierele acestora și creierele pacienților „sănătoși mintal”.

13. Walter Freeman a executat 3.500 de lobotomii în timpul carierei sale, deși multe intervenții au fost dezastruoase și au avut drept rezultat moartea pacienților.

14. Fiica lui Freeman îl numea în glumă pe tatăl ei „Henry Ford al lobotomiei”. Probabil că pacienților doctorului nu li s-ar părea prea amuzant.

15. Sigrid Hjerten, o pictoriță legendară din secolul XX și figură importantă a modernismului suedez, a fost o altă victimă a lobotomiei.

După ce a fost diagnosticată cu schizofrenie, a fost internată permanent în Spitalul Psihiatric Beckomberga din Stockholm, unde, în urma complicațiilor unei lobotomii prost făcute, a murit în 1948.

16. Proporțional cu mărimea populației, spitalele scandinave au lobotomizat cam de 2.5 ori mai mulți oameni decât spitalele din SUA. Suedia a lobotomizat cel puțin 4.500 de oameni între 1944 și 1966, majoritatea pacienților fiind femei.

17. La începutul anilor ’40, în Marea Britanie, lobotomiile au început să fie considerate un tratament-minune. Se estimează că chirurgii britanici au executat, raportat la populație, chiar mai multe lobotomii decât medicii din SUA.

18. Warner Baxter, câștigător al Premiului Oscar pentru cel mai bun actor într-un rol principal și cel mai bine plătit actor de la Hollywood la acea vreme (1936), a fost una dintre primele victime celebre ale lobotomiei.

Pe măsură ce a înaintat în vârstă, a început să sufere de artrită și a fost supus unei lobotomii pentru a i se ușura durerea. Din nefericire, a murit de pneumonie la scurt timp după operație, din cauza complicațiilor post-operatorii.

19. Rosemary Kennedy, sora președintelui John F. Kennedy, a fost supusă unei lobotomii prefrontale la vârsta de 23 de ani, operație în urma căreia a rămas în stadiul de „legumă”.

Rosemary și-a petrecut următorii 60 de ani ascunsă de ochii publicului într-un azil din Wisconsin, unde era îngrijită de călugărițe. Aici poți citi întreaga poveste a sacrificării sale de către familia Kennedy.

20. Tatăl său i-a programat o lobotomie fără să-i spună și soției, deoarece, în opinia sa, Rosemary avea dificultăți fizice și „nu cadra” cu restul familiei.

21. În mod ironic, Rosemary a murit în 2005, fiind a cincilea copil mort al cuplului Kennedy și primul care a decedat din cauze naturale.

22. La mijlocul anilor ’50, un nou medicament antipsihotic a făcut ca lobotomiile să devină istorie. Medicamentul era Thorazine.

23. La început, Thorazine era considerat „o lobotomie chimică”. Deși rezultatele nu au fost întotdeauna concludente, cel puțin se putea întrerupe oricând medicamentația. De cealaltă parte, lobotomia era ireversibilă.

24. În ciuda efectelor secundare catastrofale, doctorul Freeman considera că o lobotomie este „încununată de succes” dacă pacientul nu mai era agitat.

Majoritatea pacienților care au supraviețuit au trebuit să fie învățați din nou cum să folosească toaleta și cum să meargă, însă, potrivit doctorului Freeman, acesta era doar „un detaliu”.

25. O relatare excelentă privitoare la efectele lobotomiei și la implicațiile sale etice poate fi găsită în romanul lui Ken Kessey, „Zbor deasupra unui cuib de cuci” (accesibil aici). Romanul a fost ecranizat în 1975, iar Jack Nicholson a câștigat Oscarul pentru cel mai bun actor în rolul principal.