Se spune că viața e ca o sală de așteptare, iar aventura incredibilă a lui Mehran Nasseri ilustrează perfect această metaforă. Nu e de mirare că a înnebunit.

Dacă ai fi trecut prin terminalul nr. 1 al Aeroportului Internațional „Charles de Gaulle” (Paris) între 26 august 1988 și iulie 2006, ai fi avut multe șanse să-l zărești pe Mehran Karimi Nasseri.

În cazul în care te-ai fi gândit că bărbatul era doar unul dintre sutele de pasageri care așteaptă să se îmbarce, ai fi avut dreptate, însă doar parțial.

Planul lui Nasseri a fost să ajungă în Marea Britanie, dar din cauza legilor europene și a faptului că îi lipseau unele acte, refugiatul iranian a rămas blocat în terminal timp de 18 ani.

Am inclus la finalul articolului un mini-documentar video despre acest subiect.

Mehran Nasseri a fost exilat de iranieni

Născut în Masjed Soleiman, Iran, în 1943, Nasseri a pornit spre Marea Britanie în 1973, ca să studieze la Universitatea din Bedford.

În timpul studenției, bărbatul a participat la proteste împotriva Șahului Reza Pahlavi, ultimul Șah al Iranului.

Nasseri a afirmat că, după ce și-a terminat studiile, în 1977, s-a întors în Iran. Imediat ce a revenit în țară, el a fost întemnițat și apoi exilat pentru „activități antiguvernamentale”.

Alungat din țară, Nasseri a cerut azil politic. Însă, pe parcursul a patru ani, mai multe țări europene i-au refuzat pe rând azilul. În cele din urmă, în 1981, comisarul ONU pentru refugiați i-a oferit statutul oficial de refugiat politic.

Acest statut i-a permis lui Nasseri să ceară cetățenia unei țări europene. După ce a petrecut cinci ani în Belgia, bărbatul a decis în 1986 să se stabilească în Marea Britanie, susținând că mama sa este englezoaică. Îl așteptau, însă, multe peripeții…

În 1988, a pornit spre Paris, de unde s-a îmbarcat într-un avion cu destinația Londra. În acest moment, povestea lui Nasseri (o mare parte a istoriei documentate a acestuia) devine neclară.

În lipsa actelor, britanicii nu îl primesc

La sosirea pe Aeroportul Heathrow, din capitala Marii Britanii, polițiștii de frontieră au decis să-i interzică intrarea în țară deoarece nu avea la el documentele care atestau calitatea de refugiat.

Iranianul a susținut că valiza în care își ținea documentele i-a fost furată într-un tren din Paris. Degeaba, a fost trimis înapoi în Franța.

La întoarcerea pe pământ francez, Nasseri a fost arestat. Totuși, reintrarea lui în țară era legală, așa că a fost eliberat, dar i s-a interzis să părăsească aeroportul.

Fără acte și țară de origine în care să se întoarcă, Nasseri și-a început lunga ședere în Terminalul 1 al Aeroportului Internațional „Charles de Gaulle”.

Șederea s-a prelungit de la zile la săptămâni, iar apoi la ani întregi. Cu bagajul după el, bărbatul și-a petrecut timpul citind, studiind economia și ținând o cronică a experiențelor sale într-un jurnal uriaș, care a ajuns să aibă peste 1.000 de pagini.

Cum e viața de zi cu zi într-un aeroport

Nasseri mânca adesea la McDonald’s și își rula singur țigări. Angajații aeroportului au ajuns să-l considere un fel de emblemă a terminalului și îi aduceau regulat ziare și mâncare.

Menținându-și un aspect îngrijit, Nasseri se spăla în baia pentru bărbați și își trimitea hainele la curățătorie. Între timp, situația lui a devenit cunoscută pe plan internațional, iar jurnaliști din întreaga lume au venit să-i ia interviuri.

Oamenii obișnuiți îi trimiteau scrisori de încurajare. Într-una dintre ele, un american scria:

„Vă rugăm să-i spuneți că sperăm că va avea un viitor sigur, confortabil și fericit. Cu sinceritate, un cetățean american îngrijorat.”

Scrisorii i-a fost anexat și un cec de 100 de dolari, pe care doctorul Philippe Bargain, șeful personalului medical al aeroportului, l-a încasat pentru Nasseri.

Situația inedită a bărbatului i-a atras atenția avocatului francez Christian Bourguet, specializat în drepturile omului, care a decis să-l reprezinte. Dacă autoritățile belgiene puteau fi convinse să elibereze documente noi, Nasseri ar fi putut avea din nou o identitate.

În sfârșit, Nasseri își primește actele

Însă Belgia putea emite aceste documente doar dacă Nasseri se prezenta personal în fața autorităților. Așa s-a ajuns la un paradox: bărbatul nu putea călători pentru a-și ridica actele pentru că nu avea acte.

În cele din urmă, în 1999, guvernul belgian a fost de acord să trimită actele prin poștă, iar autoritățile franceze i-au eliberat un permis de rezidență. Însă doctorul Bargain a relatat că Nasseri „nu era fericit. Credea că actele erau false.” Așadar, a refuzat să le semneze.

Nasseri susținea sus și tare că în 1981, când se afla pe aeroportul Heathrow, i se emiseseră acte pe numele de Sir Alfred Mehran și că avea naționalitate britanică.

Numele de pe actele pe care le-a primit în 1999 de la belgieni era numele său adevărat, Mehran Karimi Nasseri, iar naționalitatea care figura pe acte era cea iraniană.

Doctorul Bargain, prezent la discuția dintre iranian și avocatul Bourguet, a relatat că acesta din urmă „aproape că s-a sufocat” de surprindere că cei zece ani pe care-i petrecuse pentru a rezolva situația au fost irosiți. Așa că Mehran Karimi Nasseri – sau Sir Alfred Mehran – a rămas în Terminalul 1.

Cei 18 ani își spun cuvântul: mintea lui Nasseri „își ia zborul”

Părea că judecata lui Nasseri a fost afectată după atâția ani de locuit în aeroport. Într-un interviu din 2003, avocatul Bourguet a spus că, probabil, bărbatul a înnebunit.

Bourguet a spus că Nasseri era „destul de lucid când își spunea povestea, însă, odată cu trecerea timpului, devenise lipsit de logică, iar detaliile erau mereu altele”.

Odată, Nasseri a afirmat că e suedez, iar Bourguet l-a întrebat cum ajunsese din Suedia în Iran. „Cu submarinul!”, a răspuns Nasseri.

În 2006, bărbatul a fost spitalizat pentru o afecțiune care nu a fost făcută publică, iar șederea lui pe Aeroportul „Charles de Gaulle” a luat sfârșit. Presa locală a relatat că a fost externat din spital în 2007 și cazat într-un hotel de lângă aeroport.

Nu a primit permisiunea de a zbura la Londra, însă i s-a acordat libertatea în Franța. În 2008, locuia într-un adăpost din suburbiile Parisului, iar povestea lui a devenit sursă de inspirație pentru filmul „Terminalul”, regizat de Steven Spielberg.