Poți rămâne fără adjective atunci când vine vorba să descrii ornitorincul. Această creatură australiană unică le-a dat de furcă oamenilor de știință încă de când a fost descoperită.

Mamiferul semiacvatic veninos, fără dinți și fără stomac, care face ouă și are elemente de ADN de pasăre ascunde încă multe secrete. În cele ce urmează îți prezentăm câteva dintre lucrurile cunoscute despre ornitorinc. Unele au sens, iar altele nu fac decât să dea naștere la întrebări.

Ornitorincul a fost descris pentru prima dată în 1799, în publicația Naturalist’s Miscellany, de către George Shaw, care a scris că „la prima vedere, dă naștere în mod natural ideii unei farse realizate prin mijloace artificiale”.

Într-adevăr, aspectul unic al ornitorincului – ciocul și picioarele unei rațe, corpul și blana unei vidre și coada unui castor – te fac să crezi că o asemenea vietate nu are cum să existe.

Chiar dacă Shaw se îndoia de autenticitatea sa, tot a poreclit creatura „ornitorinc cu cioc de rață” și i-a furnizat un nume latin, Platypus anatinus, sau „rață cu picioare plate”.

Numele științific al acestui animal este acum Ornithorhynchus anatinus și este singurul reprezentant viu al familiei și al genului său.

Foarte puține mamifere sunt veninoase. Un mascul ornitorinc injectează venin prin pintenii de la glezne (femelele nu sunt veninoase). Veninul poate produce leziuni grave, însă nu ucide oamenii.

Cu toate acestea, poate fi letal pentru animalele mai mici. Oamenii de știință cred că veninul, a cărui producție crește în perioadele de împerechere, îi ajută pe masculi să își elimine rivalii.

Ornitorincul nu este singurul mamifer veninos și nu este nici unicul mamifer care depune ouă (și cele patru specii de echidna depun ouă). Totuși, nu se știu prea multe despre ciclul de viață al unui ornitorinc.

Masculii nu joacă niciun rol în creșterea puilor în urma împerecherii. Femela are o perioadă de gestație de două până la patru săptămâni și apoi încă o săptămână de incubație, în care protejează ouăle încolăcindu-se pe ele.

Odată ce eclozează, puii sug lapte (care se scurge pe părul mamar special) timp de câteva luni, apoi devin independenți.

Deoarece ornitorincii nu își pot alăpta puii pe cale sterilă, au nevoie de protecție suplimentară împotriva bacteriilor din mediul înconjurător.

În 2010, oamenii de știință au descoperit că laptele de ornitorinc are proprietăți antibacteriene care ar putea ajuta în lupta împotriva rezistenței la antibiotice.

Un studiu a relevat că o proteină din lapte are o structură asemănătoare cu inelele, astfel că cercetătorii au numit-o proteina Shirley Temple, după actrița cunoscută pentru părul său cu bucle.

Această structură este neobișnuită printre proteine ​​și ar putea indica și o funcție unică, terapeutică.

Mamiferele au de obicei o singură pereche de cromozomi care determină sexul, dar ornitorincii au cinci perechi, o adevărată raritate.

Pentru mamifere, doi cromozomi sunt suficienți pentru a determina sexul, dar, în cazul ornitorincului, sexul este stabilit întotdeauna de 10 cromozomi.

Și mai bizar este că unii dintre cromozomii Y au gene care se mai găsesc doar la cromozomii sexuali ai păsărilor.

Ornitorincii se hrănesc cu nevertebrate care trăiesc pe fundul apelor – viermi, larve de insecte, creveți -, dar hrana se duce direct în intestin.

Nu au un sac de enzime digestive sau acizi pentru a o descompune. Un studiu a demonstrat că, la ornitorinc, mai multe gene legate de digestie și stomac au fost pur și simplu șterse sau dezactivate pe cale naturală.

Motivul ar putea fi faptul că hrana lor este bogată în carbonat de calciu, o substanță care neutralizează acidul din stomac. Dacă se hrănește tot timpul cu ființe care neutralizează acidul, poate că nu are nevoie de acid…

Mai întâi fără stomac și acum și fără dinți. Așadar, cum mănâncă? Atunci când se scufundă pentru hrană, ornitorincii adună în cioc granule și pietriș de pe fundul apei.

Cu gura plină, ies la suprafață ca să respire și încep să „mestece” măcinând pietrișul odată cu prada.

Când se scufundă, ornitorincii sunt lipsiți de vedere și nu sunt în stare să miroasă nimic. Pliurile de piele le acoperă ochii, iar nările li se închid și devin etanșe.

Însă ciocurile au electroreceptori și mecanoreceptori care le permit să detecteze câmpurile electrice și mișcarea.

Dar, deoarece mecanoreceptorii detectează orice mișcare, intră în joc și electroreceptorii, pentru a detecta organismele vii și comestibile de pe fundul apei.