Atena a pierdut Războiul Peloponesiac în fața Spartei, capitulând în 404 î.e.n. Pentru o scurtă perioadă de timp, orașul a fost condus de cei 30 de tirani impuși de spartani, deși numai un an mai târziu, în 403 î.e.n., Thrasybulus a reușit să-i înlăture și să restabilească democrația.
Au urmat ani grei, în care Atena, aliată acum cu vechii săi dușmani, Corint, Argos și Teba, s-a opus regimului spartan și a încercat să recâștige hegemonia pe mare. Orașul a fost sărăcit, câmpurile au fost distruse și exploatarea minelor, întreruptă.
Pe cale de consecință, oamenii simpli erau în favoarea războiului, care le permitea să subziste, în timp ce bogații se opuneau, deoarece le cerea cheltuieli tot mai mari. În această atmosferă de angoasă socială și politică, comediantul Aristofan a scris piesa „Adunarea femeilor” în 391 î.e.n., la doar 13 ani după înfrângerea ateniană.
Piesa, menită să critice guvernul atenian al vremii, povestește cum femeile preiau controlul și instituie reforme care interzic proprietatea privată, impun egalitatea sexuală a tinerilor, bătrânilor și urâților și colectivizarea terenurilor agricole, a afacerilor, a copiilor și a soțiilor.
„Vom avea o grijă deosebită să dăm din belșug de toate tuturor; astfel încât fiecare să plece de la banchet beat cu coroana și torța lui. Atunci, când te vei întoarce de la ospăț, femeile vor ieși în întâmpinarea ta și-ți vor spune: „Vino aici, avem o fată frumoasă. Iată una, frumoasă și albă ca zăpada”, le va striga un altul de la un etaj înalt. Bărbații urâți îi vor urmări pe tinerii îndrăzneți, exclamând: „Hei, tu! De ce te grăbești atât de tare? Nu vei obține nimic, oricât de mult ai alerga; legea ne-a dat nouă, bărbaților urâți, dreptul de întâietate; între timp, puteți să vă distrați în hol, jucându-vă cu frunze de smochin și mângâindu-vă unul pe altul.” Haide, spune-mi, nu-ți place acest sistem?” – Aristofan, „Adunarea femeilor” (Traducere din greaca veche de Federico Baraibar y Zumarraga).
Piesa se încheie cu un banchet, primul organizat de noul sistem politic, prin care femeile încearcă să mulțumească toți participanții. În acest scop, pregătesc un fel de mâncare alcătuit din mai multe ingrediente diferite și disparate, pentru a mulțumi pe toată lumea.
Aristofan folosește aici un artificiu menit să evidențieze cu umor această încercare de a stabili paritatea și în alimentație și inventează numele felului de mâncare:
„Mărșăluiți, femei, ușor și ritmat. În curând lopadotemajoselajogaleokranioleipsanodrimipotrimmatosilfiokarabomelitokatakejimenokijlepikossifofatoperisteralektrionoptekefaliokinklopeleiolagoiosirairaiobafetraganopterigon va fi servit. Acum știți: în curând, prieteni, luați o farfurie, nu uitați paharul, și mâncați.”
În limba greacă, numele vasului este λοπαδοτεμαχοσελαχογογαλεοκρανιολειψανοδριμυποτριμματοσιλφιοκαραβομελιτοκατακεχυμενοκιχλεπικοσυφοφαφαττοπεριστεραλεκτρυονοπτοκεκεφαλλιοκιγκλοπελειολαγῳοσιραιοβαφητραγανοπτερύγων, și ocupă șase versuri și jumătate, cu un total de 171 de litere și 78 de silabe.
De mai bine de două milenii, este cel mai lung cuvânt din toată literatura universală (și din limba greacă), cu un plus că se găsește într-o piesă de teatru și, prin urmare, actorul care interpretează personajul care îl pronunță trebuie să îl memoreze.
Cu toate acestea, unele traduceri ale piesei lui Aristofan aleg să ușureze munca actorilor și înlocuiesc cuvântul cu o traducere mai mult sau mai puțin fidelă a elementelor sale constitutive.
În cazul traducerii spaniolului Federico Baraibar y Zumarraga, publicată în 1880, cuvântul „kilometric” este înlocuit cu „stridii, jumări, raci, țipari, creieri în sos picant, silfidă, praz înmuiat în miere, mierle, porumbei, turturici, cocostârci fripți, iepuri fierți în sirop și alune”.
Toate acestea erau delicate care făceau parte, cel mai probabil, din gastronomia ateniană, prezentate în stilul ironic al lui Aristofan.
