Corpul uman are câteva părți ale căror funcții oamenii de știință nu le înțeleg în totalitate nici măcar acum, în secolul XXI.

Este vorba despre organe, glande sau funcții despre care toată lumea a auzit, dar a căror utilitate fie „s-a pierdut în cursul evoluției”, fie nu a fost descifrată încă. Iată câteva astfel de exemple.

Situat în prelungirea tubului intestinal, apendicele pare să nu îndeplinească nicio funcție importantă. Mai mult, atunci când se inflamează, produce multe neplăceri și poate ajunge să ne pună în pericol viața.

De aceea, există foarte multe persoane al căror apendice a fost îndepărtat chirurgical, fără ca acest lucru să aibă vreo consecință asupra funcționării organismului. Totuși, apendicele nu este chiar inutil.

Este o „fermă” pentru bacteriile utile care trăiesc în intestine, iar persoanele care nu îl mai au tind să se recupereze mai lent după o otrăvire sau după o infecție intestinală.

Epifiza, sau glanda pineală, produce un hormon denumit melatonină. Cunoscută și ca „al treilea ochi”, glanda este o formațiune conică, localizată în creier.

Ocupă un spațiu foarte mic între cele două emisfere, iar cercetările de până acum au arătat că are un rol în reglarea somnului și a stării de veghe. Aici se opresc, însă, cunoștințele noastre despre această glandă.

Fosilele mai multor vertebrate primitive – pești, amfibieni și reptile – prezintă, la nivelul craniului, o adâncitură care pare să fi adăpostit un organ parietal asemănător glandei pineale.

Această trăsătură străveche se regăsește și la câteva specii de vertebrate care încă există pe Terra.

Se pare că ea are rolul de a percepe lumina. Are o retină care seamănă cu o lentilă, dar nu produce imagini. Practic, funcția ei pare a fi aceeași cu a glandei pineale umane: reglarea ritmului cicardian.

Există, însă, numeroase voci care susțin că epifiza are și în prezent rolul celui de-al treilea ochi. Glanda pineală a fost văzută mult timp drept portalul care face legătura între lumile fizică și spirituală, cele două planuri în care trăim concomitent cu toții.

În opinia generală, coccisul din corpul uman este un vestigiu al cozii, cu care erau înzestrați strămoșii îndepărtați ai omului. Deși există încă în anatomia noastră, coccisul și-a pierdut de mult timp funcția inițială. Totuși, nu este complet inutil.

Ajută la fixarea mai multor mușchi și ligamente, cu rol în funcționarea intestinelor și a sistemului genito-urinar. Mai mult, coccisul are rolul de a distribui sarcina fizică în mod corect atunci când corpul uman își schimbă poziția.

Amigdalele sunt mase de țesut limfatic, situate de ambele părți ale gâtului. Aceste glande fac parte din sistemul imunitar al organismului uman și ne protejează de bacteriile și virusurile pe care le inspirăm în fiecare zi în cantități mari.

Uneori, dacă amigdalele rămân inflamate mai mult timp, pot deveni ele însele o sursă de infecție și de aceea sunt îndepărtate chirurgical. Deoarece corpul uman poate funcționa foarte bine și fără amigdale, rolul lor imunologic nu este pe deplin înțeles nici acum.

În trecut, splina era descrisă drept un „mare mister”. Deși funcțiile ei nu sunt cunoscute integral nici acum, oamenii de știință au aflat că splina produce limfocite și anticorpi, reglează circulația celulelor sângelui și îl filtrează.

Această glandă este localizată în spatele sternului. Se dezvoltă în copilărie și își atinge funcțiile maxime în timpul adolescenței.

Apoi, începe să involueze, iar când corpul uman ajunge la vârsta de 30 de ani, timusul nu mai funcționează. Mai mult, persoanele vârstnice ajung să nu mai aibă timus deloc.

Această glandă misterioasă produce celule T, care combat virusurile și infecțiile. Nu se știe, însă, de ce dispare la maturitate.

Acest organ auxiliar simțului olfactiv este cunoscut și sub numele de organ vomeronazal. Se găsește la multe animale și le ajută să identifice mirosuri pe care oamenii nu le simt.

Tot cu ajutorul acestui organ, animalele pot identifica feromonii. Și corpul uman este dotat cu un astfel de organ, dar el nu e nici pe departe la fel de sofisticat.