Unul dintre cele mai neobișnuite organisme de pe Pământ sfidează tot ce știam despre inteligență și decizie.
Physarum polycephalum, cunoscut sub denumirea de mucegai mucilaginos, nu are neuroni, nici măcar un sistem nervos rudimentar, și totuși reușește să aleagă singur calea de urmat atunci când este încolțit.
Iar secretul nu stă într-un creier, ci în ceva mult mai simplu și mai surprinzător: presiunea internă a propriei sale mase gelatinoase.
Acest organism galben-strălucitor, al cărui nume științific înseamnă „mica bulă cu multe capete”, trăiește cea mai mare parte a existenței ca o singură celulă uriașă.
Fără o structură fixă, fără o formă definită, el se târăște prin mediul înconjurător ca o amibă imensă, înghițind bacterii și materie organică. Când hrana se termină, migrează. Când întâlnește un labirint, îl rezolvă.
Iar când este prins într-o capcană, găsește ieșirea, deși nu există niciun centru de comandă care să-i coordoneze mișcările.
Lumina albastră dezvăluie mecanismul
Cercetătorii din Germania și din Statele Unite au folosit o slăbiciune binecunoscută a acestor creaturi pentru a înțelege cum se produce acest fenomen.
Physarum polycephalum detestă lumina albastră, așa că oamenii de știință au construit niște capcane simple, fără pereți materiali, ci doar din fascicule de lumină cu lungimea de undă de 470 de nanometri.
Organismele au fost plasate în zone întunecate, înconjurate din toate părțile de această barieră luminoasă și, lipsite de hrană, au început să caute o cale de scăpare. După aproximativ o oră de explorare, ele au început să trimită mici prelungiri în toate direcțiile, testând marginea capcanei.
Cele mai multe dintre aceste tentacule s-au retras aproape imediat, descurajate de lumină. Apoi, cercetătorii au observat un tipar neașteptat: evadările reușite nu aveau loc oriunde, ci aproape exclusiv în dreptul celei mai lungi axe a formei.
Cu alte cuvinte, organismul alegea sistematic drumul cel mai lung, nu cel mai scurt.
Presiunea, adevăratul creier al mucegaiului
Aparent, aceasta pare o alegere prostească. Dar fizica din spatele ei este genială. Când o rută este mai lungă, contracțiile ritmice ale moleculelor din interiorul celulei generează o presiune mai puternică.
Cu cât distanța este mai mare, cu atât mai multă masă gelatinoasă poate fi împinsă înainte, forțând ieșirea dincolo de bariera luminoasă. Forma capcanei, spune studiul publicat în revista PRX Life, stabilește singură ce mod de transport este cel mai eficient.
Astfel, ceea ce pare a fi o decizie inteligentă – alegerea unui traseu – este de fapt un fenomen mecanic determinat de circulația fluidelor și de distribuția presiunii. Nu există niciun centru de comandă, niciun „creier” care să analizeze opțiunile.
Pur și simplu, constrângerile fizice ale mediului transformă un organism fără minte într-unul care se comportă de parcă ar gândi.
Un mecanism care, sugerează autorii, ar putea explica modul în care și alte sisteme descentralizate – de la roiuri de bacterii până la rețele sociale – reușesc să genereze comportamente aparent coordonate.
