Aproape o sută de ani, arheologii au plecat de la aceeași convingere: dacă un mormânt regal era spectaculos, cel care dormea acolo trebuia să fie un bărbat.
Abia acum, o generație de cercetători îndrăznește să întoarcă această presupunere pe dos – și să se întrebe ce anume spune ea, de fapt, despre cei care au scris istoria, nu despre cei care au trăit-o.
În inima acestei revoluții tăcute se află un mormânt aproape intact, descoperit acum aproape un secol în cimitirul regal al orașului Ur, pe teritoriul actual al Irakului.
Înăuntru, o femeie numită Puabi era înconjurată de zeci de însoțitori, bijuterii din aur, lapislazuli și cornalină, pumnale prețioase și, cel mai important, mai multe sigilii cilindrice – instrumente oficiale de autentificare a documentelor, nu simple podoabe.
Pentru Leonard Woolley, arheologul britanic care a excavat situl între 1922 și 1934, această comoară nu a fost suficientă: el a catalogat-o pe Puabi drept soție de rege, nu conducătoare.
Sigiliile care dezvăluie o altă istorie
Orașul Ur, unul dintre cele mai bogate centre urbane ale lumii antice, controla rute comerciale care aduceau cupru din Oman, argint din Anatolia și lapislazuli din Afganistan.
Averea acumulată a alimentat temple monumentale și o administrație complexă, unde puterea politică și cea religioasă se împleteau.
În acest peisaj, Woolley a scos la lumină 16 morminte regale din perioada 2600-2450 î.Hr., cu zeci de însoțitori sacrificați – după cum a presupus el – pentru a-și urma stăpânii în viața de apoi.
Surpriza, însă, a venit atunci când cercetători moderni au reînceput să studieze cu atenție sigiliile găsite în acele morminte. În Mesopotamia, sigiliile cilindrice nu erau bijuterii – erau semnături oficiale. Unele poartă nume de femei fără nicio referință la un soț sau un rege.
Unul dintre ele, redescoperit și retradus, pare să sugereze că o anume A-su-sikil-am ocupa funcția supremă de conducere, în timp ce soțul ei ar fi fost consortul.
Kathleen McCaffrey, cercetătoare independentă specializată în gen și religie în Orientul Apropiat antic, argumentează că întreaga interpretare a cimitirului regal de la Ur a fost viciată de o prejudecată aproape invizibilă: ideea că puterea aparținea exclusiv bărbaților.
Ea propune ca unele dintre cele mai bogate morminte – inclusiv cel al lui Puabi – să fi aparținut unor femei care au condus în nume propriu.
Când femeile conduceau prin temple
Nu există încă un consens în literatură, dar dovezile circumstanțiale se adună. Textele și reprezentările artistice sumeriene arată că femeile puteau administra averi, conduce temple și ocupa funcții de mare prestigiu.
Cel mai celebru exemplu vine la câteva secole după Puabi: Enheduanna, mare preoteasă a zeului Lunii și autoare de imnuri religioase, este considerată de mulți istorici primul autor din lume cunoscut după nume. În lumea sumeriană, autoritatea religioasă și cea politică erau inseparabile.
Templele gestionau terenuri, depozite, ateliere și resurse economice importante – a conduce un mare sanctuar însemna, de fapt, a exercita o influență politică reală.
Așa se face că, fără să demonstreze că femeile au condus frecvent orașele-stat, descoperirile de la Ur arată limpede că rolul lor în istoria puterii a fost mult mai mare decât au vrut să creadă arheologii secolului al XX-lea.
