Oamenii visează la călătoria în spațiu de sute de ani, cu mult timp înainte de apariția tehnologiilor spectaculoase care stau în spatele explorării spațiale de azi.

Dacă un strămoș ar asista azi la o lansare de rachete, probabil că le-ar povesti celor de acasă despre „mașini puternice care aruncă flăcări și tunete și forme lucioase de metal care plutesc pe cer”.

Omenirea a ieșit în spațiu abia în secolul trecut, însă dorința noastră de a ajunge pe Lună este departe de a fi un lucru recent.

În secolul II, „Istoria Adevărată” a lui Lucian, o parodie a cărților de călătorie, imagina deja doi aventurieri care ajungeau pe Lună. Din nefericire, o tornadă îi arunca în mijlocul certurilor politice lunare, într-un război colonial.

Potrivit Discover Magazine, cu mult timp înainte să existe sateliții artificiali, aceste visuri privind călătoria spre Lună au fost luate foarte în serios. Prima încercare de a stabili care sunt mijloacele tehnice de a ajunge pe Lună datează din secolul XVII.

Totul a fost inspirat de descoperirile astronomice. Mult timp, s-a crezut că lumea era încapsulată în sfere de eter sau de cristal în care se aflau corpurile celeste. Însă apoi Galileo Galilei a reușit să adune destule date observaționale în sprijinul teoriei heliocentrice a lui Copernic.

Asta înseamnă că, pentru prima dată, Luna a început să fie considerată un obiect opac, asemănător cu Pământul. Lucrarea „Mesagerul Înstelat” a lui Galileo, publicată în 1610, conținea chiar și câteva schițe privind relieful straniu al Lunii.

În 1620, spectacolul cu măști al lui Ben Jonson, intitulat „Știri despre lumea descoperită pe Lună,” a fost jucat în fața regelui Iacob I, distrând curtea cu satira sa și elucidând, totodată, cele mai recente perspective astronomice.

În contextul acestei fervori pentru Lună, John Wilkins, un absolvent al Universității Oxford, în vârstă de 24 de ani, a publicat în 1638 prima ediție a cărții sale, „Descoperirea unei lumi pe Lună”. Cartea populariza descrierea lui Galileo, care înfățișa Luna ca pe o lume solidă și locuibilă.

Când pregătea a doua ediție a cărții, considerabil mai complexă, publicată în 1640, Wilkins a fost impresionat de povestea lui Francis Godwin intitulată „Omul de pe Lună”, apărută în 163.

În poveste, un personaj pe nume Domingo Gonzales este transportat pe Lună într-un car tras de un cârd de gâște.

O lume pe Lună

După ce a citit această operă SF din secolul XVII, Wilkins a sugerat că voiajul ocazional pe Lună era posibil și că se puteau întreprinde vizite regulate „acolo sus”, pe corpul care ar fi putut fi locuit de oameni.

Luna era cea exotică destinație la acea vreme, iar călătoria pe Lună era considerată o realizare tehnologică despre care se presupunea că va duce la progresul providențial al umanității.

Speculând diferite scenarii ficționale, Wilkins dorea „să stârnească spiritele care puteau face noi încercări și invenții ciudate” și să găsească modalități practice de „a aduce Luna mai aproape” prin călătoria spațială.

Cu tonul pragmatic al unui artizan, a doua ediție a cărții ia în considerare aspectele tehnice:

„Afirm în mod serios și întemeiat că este posibil să construiești un car zburător.”

Wilkins descrie și proiectează diferite aparate de zbor propulsate de om sau remorcate de păsări exotice maiestuoase și își imaginează chiar și un motor care funcționează pe același principiu precum legendarii porumbei și vulturi mecanici.

De asemenea, Wilkins ia în considerare pericolele unei astfel de călătorii și chiar își exprimă perplexitatea față de faptul că providența divină nu a oferit omului mijloace naturale de zbor.

Enumerând impedimentele, Wilkins avertizează cu umor că „nu vor exista castele aeriene care să primească pelerinii săraci sau cavalerii rătăcitori.”

Wilkins discută natura gravității și descrie cât de dificil ar fi să duci mâncare și apă pe Lună și să supraviețuiești în aerul rece și rarefiat de acolo.

În perspectivă

Încrezător, Wilkins mai spune că mijloacele de deplasare în spațiu vor fi cu siguranță descoperite.

Acesta prezice că, „de îndată ce arta zborului va fi stăpânită”, oamenii „vor înființa una dintre primele colonii în acea lume îndepărtată”, glorificând astfel călătoria aeriană care avea să fie descoperită în viitor.

Cartea se termină cu profeția lui Wilkins că posteritatea va fi, probabil, surprinsă de ignoranța epocii sale. Însă cititorul modern nu are această impresie, cu toate că multe dintre concluziile lui Wilkins privitoare la Lună sunt într-adevăr eronate.

Investigațiile moderne urmează aceeași traiectorie a întrebărilor precum odiseea spațială din 1640 a lui Wilkins: prezența apei, posibilitatea călătoriei de rutină până acolo și a colonizării.

Tânărul Wilkins dorea să provoace curiozitatea cititorilor în privința unor „adevăruri secrete” ale naturii și și-a atins scopul timp de secole după apariția cărții.

La urma urmei, nu doar mașinile ne poartă în spațiu, ci și curiozitatea și imaginația, două „ingrediente” care ne alimentează dorința de a atinge imposibilul.