Cum plănuiau oamenii să ajungă pe Lună acum 400 de ani

Oamenii visează la călătoria în spațiu de sute de ani, cu mult timp înainte de apariția tehnologiilor spectaculoase care stau în spatele explorării spațiale de azi.

Dacă un strămoș ar asista azi la o lansare de rachete, probabil că le-ar povesti celor de acasă despre „mașini puternice care aruncă flăcări și tunete și forme lucioase de metal care plutesc pe cer”.

Omenirea a ieșit în spațiu abia în secolul trecut, însă dorința noastră de a ajunge pe Lună este departe de a fi un lucru recent.

Johannes Hevelius, astronom polonez, cunoscut ca fondator al topografiei lunare. Foto: Wikimedia

În secolul II, „Istoria Adevărată” a lui Lucian, o parodie a cărților de călătorie, imagina deja doi aventurieri care ajungeau pe Lună. Din nefericire, o tornadă îi arunca în mijlocul certurilor politice lunare, într-un război colonial.

Potrivit Discover Magazine, cu mult timp înainte să existe sateliții artificiali, aceste visuri privind călătoria spre Lună au fost luate foarte în serios. Prima încercare de a stabili care sunt mijloacele tehnice de a ajunge pe Lună datează din secolul XVII.

Totul a fost inspirat de descoperirile astronomice. Mult timp, s-a crezut că lumea era încapsulată în sfere de eter sau de cristal în care se aflau corpurile celeste. Însă apoi Galileo Galilei a reușit să adune destule date observaționale în sprijinul teoriei heliocentrice a lui Copernic.

Aspecte ale Lunii, desene realizate de Galileo Galilei în toamna anului 1609. Foto: brunelleschi.imss.fi.i

Asta înseamnă că, pentru prima dată, Luna a început să fie considerată un obiect opac, asemănător cu Pământul. Lucrarea „Mesagerul Înstelat” a lui Galileo, publicată în 1610, conținea chiar și câteva schițe privind relieful straniu al Lunii.

În 1620, spectacolul cu măști al lui Ben Jonson, intitulat „Știri despre lumea descoperită pe Lună,” a fost jucat în fața regelui Iacob I, distrând curtea cu satira sa și elucidând, totodată, cele mai recente perspective astronomice.

În contextul acestei fervori pentru Lună, John Wilkins, un absolvent al Universității Oxford, în vârstă de 24 de ani, a publicat în 1638 prima ediție a cărții sale, „Descoperirea unei lumi pe Lună”. Cartea populariza descrierea lui Galileo, care înfățișa Luna ca pe o lume solidă și locuibilă.

Când pregătea a doua ediție a cărții, considerabil mai complexă, publicată în 1640, Wilkins a fost impresionat de povestea lui Francis Godwin intitulată „Omul de pe Lună”, apărută în 163.

În poveste, un personaj pe nume Domingo Gonzales este transportat pe Lună într-un car tras de un cârd de gâște.

O lume pe Lună

După ce a citit această operă SF din secolul XVII, Wilkins a sugerat că voiajul ocazional pe Lună era posibil și că se puteau întreprinde vizite regulate „acolo sus”, pe corpul care ar fi putut fi locuit de oameni.

Luna era cea exotică destinație la acea vreme, iar călătoria pe Lună era considerată o realizare tehnologică despre care se presupunea că va duce la progresul providențial al umanității.

Speculând diferite scenarii ficționale, Wilkins dorea „să stârnească spiritele care puteau face noi încercări și invenții ciudate” și să găsească modalități practice de „a aduce Luna mai aproape” prin călătoria spațială.

Cu tonul pragmatic al unui artizan, a doua ediție a cărții ia în considerare aspectele tehnice:

„Afirm în mod serios și întemeiat că este posibil să construiești un car zburător.”

Wilkins descrie și proiectează diferite aparate de zbor propulsate de om sau remorcate de păsări exotice maiestuoase și își imaginează chiar și un motor care funcționează pe același principiu precum legendarii porumbei și vulturi mecanici.

De asemenea, Wilkins ia în considerare pericolele unei astfel de călătorii și chiar își exprimă perplexitatea față de faptul că providența divină nu a oferit omului mijloace naturale de zbor.

Enumerând impedimentele, Wilkins avertizează cu umor că „nu vor exista castele aeriene care să primească pelerinii săraci sau cavalerii rătăcitori.”

Wilkins discută natura gravității și descrie cât de dificil ar fi să duci mâncare și apă pe Lună și să supraviețuiești în aerul rece și rarefiat de acolo.

În perspectivă

Zeița Luna, omonimul cuvântului care înseamnă „luna”. Numele ei formează și rădăcina cuvântului „lunatic” („nebun”). Foto: Wikimedia

Încrezător, Wilkins mai spune că mijloacele de deplasare în spațiu vor fi cu siguranță descoperite.

Acesta prezice că, „de îndată ce arta zborului va fi stăpânită”, oamenii „vor înființa una dintre primele colonii în acea lume îndepărtată”, glorificând astfel călătoria aeriană care avea să fie descoperită în viitor.

Cartea se termină cu profeția lui Wilkins că posteritatea va fi, probabil, surprinsă de ignoranța epocii sale. Însă cititorul modern nu are această impresie, cu toate că multe dintre concluziile lui Wilkins privitoare la Lună sunt într-adevăr eronate.

Investigațiile moderne urmează aceeași traiectorie a întrebărilor precum odiseea spațială din 1640 a lui Wilkins: prezența apei, posibilitatea călătoriei de rutină până acolo și a colonizării.

Tânărul Wilkins dorea să provoace curiozitatea cititorilor în privința unor „adevăruri secrete” ale naturii și și-a atins scopul timp de secole după apariția cărții.

La urma urmei, nu doar mașinile ne poartă în spațiu, ci și curiozitatea și imaginația, două „ingrediente” care ne alimentează dorința de a atinge imposibilul.


În continuare, citește despre ziua în care Cristofor Columb a făcut Luna să dispară, apoi vezi câteva coincidențe cosmice stranii privind Luna, pe care știința nu le poate explica.

Ca să știi mai mult, citește „O plimbare prin Univers. Carte de relaxare astronomică”

Astronomul Adrian Șonka își invită cititorii de toate vârstele la o plimbare de-a lungul și de-a latul Universului cunoscut. Vei afla ce presupune cu adevărat o călătorie în spațiu și cum se simte când zbori cu 28 000 km/h, cum se vede Pământul de pe fereastra hubloului, cum ar fi viața pe celelalte planete din Sistemul Solar (de ce e „grea” viața pe Venus și de ce e așa de „prăfuit” Marte) și unde e cel mai bine să programezi o viitoare vacanță (scuba-diving pe planetele joviene, anyone?), cum funcționează aparatul de făcut lumină” (Soarele, nu becul), unde se termină Sistemul Solar și cum se măsoară distanța până la stele, ce este o pitică roșie și ce e o gigantă albastră, care sunt cele mai bune „cartiere” cosmice sau cum poate găsi o maimuță o planetă.

Cu mult umor și într-un stil accesibil și prietenos, Adrian Șonka te învață tot ce ai nevoie ca să te plimbi relaxat printre planete și stele. Adrian Șonka este astronom de mai bine de 20 de ani, timp în care a privit cerul și a învățat să observe multe tipuri de obiecte cosmice: stele variabile, asteroizi, planete, ocultații etc.

„O plimbare prin Univers. Carte de relaxare astronomică” se găsește cu reducere pe Cărturești, Humanitas sau Libris.


Articol interesant? Dă-l mai departe!

Citește în continuare

Alte articole interesante

Un comentariu la „Cum plănuiau oamenii să ajungă pe Lună acum 400 de ani”

  1. Despre ”carele zburatoare”, ”care de foc”, ”vehiculele Zeilor”, Vimaana, Vailixi etc. se discuta in sfintele Scripturi. Imi aduc aminte de niste pasaje din Scriptura unde era descris un ”motor”, un fel de yantra folosita la propulsia atat pe Pamant cat si in spatiu. Semana cumva cu un motor de avion, numai ca era inchis la unul din capete si doar in partea din spate era ”activa”. Practic era precum un cilindru deschis la unul din capete. Era facut din niste metale care nu au traducere zilele astea. Nu stiu pe ce efecte se bazeaza dar stiu sigur ca nu are treaba decat cu Aether-ul fiind inchis la un capat si in spatiu neexistand aer.

    Răspunde

Lasă un comentariu