În 1593, Mihai Viteazu a devenit domnitor al Valahiei, după ce a obținut acceptul Porții Otomane. Mihai Viteazu este o figură istorică controversată, povestea sa fiind distorsionată atât de istoricii comuniști, cât și de cei care rescriu astăzi istoria. Cu toate acestea, el rămâne o figură intrigantă pentru cei care caută adevărul.

Un aspect al lui Mihai Viteazu care este adesea trecut cu vederea este importanța sa pe scena internațională. Luptele și viziunile sale politice au avut un impact major asupra dinamicii puterii în Europa în acea perioadă.

La sfârșitul secolului al XVI-lea, principalele conflicte politice din Europa se învârteau în jurul Habsburgilor și al otomanilor. Ambele părți urmăreau să domine Europa Centrală și de Sud-Est, inclusiv Valahia și Moldova. Țările Române nu puteau scăpa de atenția acestor forțe puternice.

Potrivit cronicii lui Giovanni de Marini Poli, cele trei voievodate aveau o armată formidabilă de peste 100.000 de războinici, ceea ce era destul de semnificativ pentru acea perioadă. Dacă aceste teritorii erau cucerite, otomanii pierdeau resurse vitale.

Încă o dată, pământurile noastre au devenit câmpul de luptă pentru forțele puternice ale Europei și Asiei. Singura modalitate de a împiedica dispariția statului era lupta armată. Imperiul Otoman, Imperiul Romano-German și Regatul Polonez reprezentau o amenințare pentru Valahia.

Între 1580 și 1590, în timp ce competiția pentru tronurile Moldovei și Munteniei era la apogeu, peste 3.450.000 de „galbeni” au fost jefuiți din voievodat. În plus, au fost cerute tributuri de către Imperiul Otoman. Confruntat cu aceste realități dure, Mihai Viteazu a intrat într-un lung și sângeros conflict cu otomanii.

La fel ca predecesorii săi Mircea, Vlad și Ștefan, Mihai Viteazu a căutat ajutor din Occident. Însă, la fel ca ei, a fost exploatat, trădat și lăsat singur în fața dominației otomane de către Europa Occidentală protestant-catolică.

Puterile occidentale erau interesate în primul rând să folosească voievodatele românești ca zonă tampon împotriva otomanilor, mai degrabă decât să îi protejeze pe ortodocșii valahi. De asemenea, a permis Europei Occidentale să scape de o populație care se împotrivise convertirii catolice timp de secole.

În același timp, acest lucru a slăbit armata otomană, care suferise anterior înfrângeri din partea neînfricaților valahi.