Scriitorul ceh Franz Kafka și-a exprimat cele mai intime sentimente în opera sa, care a fost publicată aproape în întregime postum, în pofida dorinței lui ca scrierile să-i fie distruse după moarte.
La fel ca Gregor Samsa, protagonistul din „Metamorfoza”, probabil cea mai celebră operă a scriitorului, Franz Kafka a murit aproape în anonimitate, la 3 iunie 1924, din cauza tuberculozei.
Chiar dacă viața lui personală a fost la fel de furtunoasă cum știm azi că este creația sa, Kafka era, de fapt, un om plăcut. Avea un simț al umorului care îi fascina pe prietenii săi, alături de care participa la diverse conferințe în Praga.
La una dintre acestea l-a cunoscut pe scriitorul Max Brod, care va deveni în cele din urmă cel mai bun prieten al său și, la moartea lui Kafka, „trădător”.
Franz Kafka era un om plăcut, dar neînțeles
Franz Kafka a rămas cel mai mare dintre copii (după ce doi frați ai săi au murit în copilărie) și părinții și-au pus speranțele în el să preia în viitor afacerile familiale.
Dar tânărul avea alte planuri, ceea ce a provocat o confruntare violentă cu tatăl său, un bărbat dominant și irascibil. Simțindu-se neînțeles, Kafka și-a ascuns adevăratele sentimente, astfel încât nimeni să nu-i pună eticheta de „ciudat”.
După ce s-a mutat din casa familiei, și-a surprins cele mai intime emoții în „Metamorfoza”, o lucrare publicată în 1915.
Înainte mai publicase „Verdictul” (în 1913), în care spunea povestea unui tată bătrân și aparent bolnav, dar care își recuperează brusc vitalitatea și autoritatea opresivă pentru a-și blestema fiul, care nu dorea decât să-și trăiască propria viață.
Particularitatea acestei lucrări este că a fost scrisă dintr-o „suflare”, de la ora zece seara până la șase dimineața. Potrivit însemnărilor lăsate de Kafka în jurnalul personal, când a terminat textul, tremura și picioarele îi erau amorțite de la statul pe scaun atât de mult timp.
Sleit de puteri, s-a aruncat în pat și a adormit.
O altă mare operă a lui Kafka este „Procesul”, care a fost publicată postum în 1925 datorită prietenului său Max Brod. Dacă nu ar fi fost Brod, cartea s-ar fi pierdut pentru totdeauna – din dorința expresă a autorului.
Romanul începe cu arestarea lui Joseph K. în casa sa, acuzat de o persoană necunoscută de comiterea unei crime despre care nu știe nimic.
Din acel moment, K. intră într-un adevărat coșmar. În fața unor judecători enigmatici care aparent ignoră detaliile cazului, K. sfârșește prin a-și revizui viața în căutarea faptei pentru care a fost arestat.
Impenetrabilitatea sistemului judiciar și a statului îl prinde pe protagonist într-un labirint demoralizant.
În căutarea dragostei
Kafka s-a născut în vechiul ghetou din Praga și, în ciuda faptului că tatăl său a încercat să se distanțeze de comunitatea evreiască, iar familia sa a fost declarată oficial cehă, Franz a devenit tot mai interesat de un anumit tip de iudaism: hasidismul, care acorda o importanță deosebită misticismului și supranaturalului.
Deși Kafka a avut patru iubite, nu a reușit niciodată să aibă o relație de lungă durată până când a cunoscut-o pe Dora Diamant.
Prima lui iubită a fost Felice Bauer, fiica unui negustor din Berlin. Tânăra dorea să se căsătorească, dar Kafka nu era hotărât să se însoare.
Mai târziu a cunoscut-o pe Julie Wohryzek, fiica unui cizmar evreu, motiv suficient pentru că tatăl lui Franz să se opună logodnei, forțându-i să se despartă.
Relația sa cu jurnalista cehă Milena Jesenka a fost practic epistolară și s-au văzut doar de două ori, motiv pentru care legătura lor a luat sfârșit în cele din urmă.
Ultima, Dora Diamant, era fiica unui negustor evreu și i-a fost alături până la moarte. Cu Dora, scriitorul a reușit în sfârșit să stabilească o relație de cuplu autentică.
Datorită ei, s-au mutat la Berlin, unde, deși au trăit foarte auster, au fost cu adevărat fericiți. Unul dintre visurile sale era să se stabilească în Palestina și să deschidă un restaurant unde ea avea să fie bucătăreasă, iar el ospătar.
A fost un vis care, în cele din urmă, nu s-a împlinit. La mijlocul lunii august 1917, pentru Kafka a început cel mai negru coșmar, când s-a trezit în mijlocul nopții vărsând sânge.
Boala cu care a fost diagnosticat – tuberculoza, destul de răspândită și incurabilă la acea vreme – l-a purtat din sanatoriu în sanatoriu.
Potrivit biografului său, Radek Maly, Kafka „a luptat împotriva tuberculozei în următorii șapte ani, ceea ce i-a schimbat radical modul de viață”.
Finalul agonizant al lui Franz Kafka
Într-o scrisoare pe care Kafka a scris-o într-un sanatoriu din nordul Italiei, scriitorul o întreba pe Milenei Jesenka:
„Cine îmi va fi alături la hotel dacă tușesc ca ieri, de la 9.45 la 11.00, încontinuu? Apoi adorm și în jurul orei 12.00 mă învârt din nou în pat și tușesc iar până la 13.00”.
În timp ce restul pacienților făceau băi de soare și urmau diete stricte, Kafka se ocupa de lectură și de corespondență.
La ieșirea din sanatoriu, Franz s-a instalat într-o casă pe care sora sa o avea la țară, unde a scris „Castelul”.
În luna aprilie 1924, tuberculoza l-a obligat să se interneze din nou într-un sanatoriu, de data aceasta în cel din Kierling, Austria. Aici, la 3 iunie 1924, a murit în brațele iubitei sale Dora.
În cuvintele Dorei:
„O zi trăită cu Franz depășește tot ceea ce aș fi putu scrie vreodată.”
„Trădătorul” Max Brod
Își poate imagina cineva lumea literaturii fără opera lui Franz Kafka? Ei bine, dacă prietenul său apropiat, Max Brod, i-ar fi respectat ultima dorință, literatura ar fi fost astăzi mult mai săracă:
„Ultima mea dorință. Tot ce am lăsat în urmă sub formă de caiete, manuscrise, scrisori, proiecte etc. trebuie incinerat până la ultima pagină, fără a fi citit.”
Acestea au fost cuvintele descoperite de Brod în manuscrisele din casa scriitorului. Bolnav fiind, Kafka nu știa dacă se va recupera și i-a spus prietenului său că singurele opere care ar fi trebuit să supraviețuiască erau „Veridctul”, „Fochistul”, „Metamorfoza”, „Colonia penitenciară”, „Un medic de țară” și „Un artist al foamei”.
Kafka nu a putut să-și distrugă el însuși munca și i-a pasat această responsabilitate prietenului său apropiat, Max Brod.
După înmormântarea scriitorului, tatăl lui Kafka a semnat un contract prin care îi acorda lui Brod dreptul de a publica postum toate lucrările lui Franz Kafka. În cuvintele lui Brod:
„Ar fi trebuit să numească un alt executor dacă era cu adevărat hotărât ca instrucțiunile să-i fie urmate”.
Brod și-a petrecut restul vieții popularizând figura regretatului său prieten, pe care l-a descris ca fiind „cronicarul cel mai profetic (și mai deranjant) al secolului XX”.
În continuare, s-ar putea să te intereseze și:
