Drapelul național, simbolul oricărei națiuni, își dezvăluie povestea în straturi de timp, purtând cu el ecourile unor decizii istorice și ale aspirațiilor unui popor.
Pentru români, tricolorul pe care îl cunoaștem astăzi, cu roșu, galben și albastru, nu a apărut dintr-odată, ci a fost rezultatul unei evoluții fascinante, punctate de momente cheie. Prima sa apariție oficială, recunoscută inclusiv de Înalta Poartă, datează din 14 octombrie 1834.
Atunci, Alexandru Dimitrie Ghica, domnitorul Țării Românești, a cerut și a obținut aprobarea sultanului Mahmud al II-lea pentru modelul drapelelor și pavilioanelor navelor de luptă. Surprinzător pentru mulți, acest prim tricolor nu arăta ca cel actual, cu benzi verticale.
Culorile – roșu, albastru și galben – erau dispuse orizontal. Peste șase ani, în 1840, același domnitor Ghica a adus o nouă modificare. A adoptat un model în care benzile roșu, galben și albastru erau așezate tot orizontal, însă de această dată cu roșul în partea superioară și cu lățimi egale.
Un detaliu distinctiv era un scut alb, conturat cu aur și având în centru o acvilă romană încoronată princiar și cruciată, adăugând o notă heraldică puternică. Adevărata transformare a tricolorului, cea care i-a conturat identitatea profundă, a venit însă odată cu Revoluția de la 1848.
După fuga domnitorului Gheorghe Bibescu, Guvernul provizoriu de la București a emis, la 14/26 iunie 1848, un decret esențial privind Steagul Național.
Acest act stipula explicit că „Steagul Național va avea trei culori: roșu, galben și albastru”, iar pe flamuri urma să fie înscrisă deviza „Dreptate, Frăție”.
Pentru prima dată, culorilor li se atribuia o semnificație simbolică profundă: roșul reprezenta frăția, galbenul exprima bogăția ogoarelor, iar albastrul simboliza libertatea.
Totodată, împărțirea egală a culorilor venea să sublinieze principiul egalității, iar orientarea lor în sus sugera verticalitatea și demnitatea poporului român.
Această declarație de identitate a fost urmată, a doua zi, de sfințirea drapelului tricolor în cadrul unei mari adunări populare pe Câmpia Filaret, care a rămas cunoscută ulterior drept Câmpia Libertății.
De la acest moment crucial din 1848, drapelul tricolor românesc a păstrat aceeași formă generală și aceleași nuanțe, cu mici ajustări de-a lungul timpului. Însă întrebarea firescă este: când anume a devenit drapelul vertical, în forma pe care o recunoaștem astăzi?
Această schimbare fundamentală a fost adoptată definitiv sub domnia lui Alexandru Ioan Cuza. După Unirea Principatelor din 1859, a existat o scurtă perioadă de tranziție în care culorile erau încă dispuse orizontal, deși cu albastrul în partea superioară.
Momentul decisiv a venit în anul 1867, când, sub influența modelului francez și cu scopul de a sublinia modernizarea și europenizarea statului, s-a stabilit prin lege ca benzile să fie așezate vertical.
De atunci, albastrul este așezat lângă hampă, partea de care se prinde steagul, o configurație care a rămas neschimbată până în prezent. Astfel, drapelul României nu este doar o înșiruire de culori, ci o cronică vizuală a drumului național, de la primele sale atestări la identitatea sa modernă.
