Lacul Angikuni, izolat în teritoriul Nunavut, din Canada, este un loc bun pentru pescuitul de păstrăv și de știucă, pești care se găsesc din abundență aici. Dar această întindere de apă a devenit faimoasă nu pentru resursele sale, ci printr-o întâmplare misterioasă petrecută în noiembrie 1930.

Acest caz a fost relatat prima dată într-un ziar din Manitoba, în același an, și reluat în cartea „Mai bizar decât ficțiunea”, scrisă de Frank Edwards în 1959.

Canadianul Joe Labelle, un vânător experimentat, se descurca ușor în sălbăticie și cunoștea foarte bine zona. Știa că inuiții formaseră o comunitate în apropierea lacului Angikuni și îi vizitase în mai multe ocazii.

Labelle descoperă satul pustiu

Labelle era familiarizat cu poveștile inuiților legate de spiritele pădurii, pe care indigenii le considerau malefice. Știa că în această parte izolată a Canadei existau multe legende despre Wendigo, o creatură demonică asemănătoare unui câine.

În ciuda acestui fapt, inuiții erau prietenoși și primitori cu vizitatorii, cărora le ofereau întotdeauna un adăpost peste noapte. În mod normal, Labelle nu avea motive să fie cuprins de frică, însă acea noapte petrecută lângă lacul Angikuni s-a dovedit a fi foarte diferită.

Luna plină arunca o lumină stranie asupra satului. Totul era nemișcat. Haita de câini husky, care făcea de obicei mult zgomot atunci când soseau vizitatori, era ciudat de tăcută.

Singurele sunete pe care Labelle le auzea erau cele produse de propriile încălțări. Bărbatul, care era obișnuit cu sălbăticia, a înțeles repede că se întâmplase ceva grav.

Când a intrat în sat, a început să cerceteze împrejurimile. Semnele de viață lipseau cu desăvârșire. Nu se auzea niciun râset și nicio urmă de conversație.

Focul misterios

Din cele șase corturi ale inuiților nu ieșea nicio dâră de fum care să fi indicat prezența oamenilor. În schimb, Labelle a observat în depărtare un foc de tabără aprins și a pornit către el.

Focul părea să ardă de destul de mult timp. La o privire mai atentă, Labelle a observat că cineva începuse să-și pregătească ceva de mâncare, însă nu dusese treaba până la capăt. O cratiță fusese lăsată acolo.

Investigațiile ulterioare au dus la niște descoperiri care l-au marcat profund pe acest veteran al pădurilor. Din câte își putea da seama, ceva foarte straniu se petrecuse în urmă cu puțin timp.

Nu a reușit să găsească pe nimeni în sat. Labelle s-a întrebat unde ar fi putut să plece oamenii din așezare. Inspectând locul și împrejurimile, nu a descoperit nicio urmă proaspătă în zăpadă, în afară de ale sale.

Iar cea mai sinistră descoperire a fost cea legată de soarta câinilor, despre care s-a stabilit ulterior că muriseră din cauza înfometării. Alarmat, Labelle a decis să pornească spre prima localitate cu telegraf, pentru a reveni cu ajutoare.

După ce a ajuns la telegraf, Labelle a relatat cele văzute și a insistat ca poliția să demareze o investigație. În drum spre sat, polițiștii au observat o colibă izolată, care îi aparținea altui vânător, Armand Laurent, și celor doi fii ai săi.

Întrebări peste întrebări

Interogați, cei trei au spus că au văzut un obiect mare, cilindric, care a luat forma unui glonț înainte să se îndrepte spre lacul Angikuni. Potrivit unor zvonuri, polițiștii ajunși în sat au descoperit că toate mormintele din cimitir fuseseră deschise și golite.

Polițiștii au demarat o anchetă amănunțită, însă nu au reușit să găsească nicio explicație plauzibilă pentru ce s-a întâmplat în sat. Dimpotrivă, descoperirile lor au dat naștere și mai multor întrebări, care au adâncit misterul.

Concluzia oficială a fost că indigenii lipseau de aproximativ opt săptămâni atunci când Labelle a ajuns în sat. Însă cum de muriseră câinii atât de repede din cauza înfometării?

Câinii erau vitali pentru întregul trib, deci era de neconceput ca indigenii să le facă rău. Și dacă inuiții dispăruseră de două luni, cine aprinsese focul pe care l-a descoperit Labelle?

Probabil că enigma acestei dispariții în masă nu va fi clarificată niciodată.