Sub Oceanul Pacific, la peste 2.200 de kilometri adâncime, ceva s-a schimbat brusc. Un curent uriaș de fier topit și-a inversat direcția. Timp de ani, masa incandescentă s-a deplasat lent spre vest. Apoi, în 2010, a accelerat brusc spre est, ca un râu subteran care și-a schimbat cursul peste noapte.
Fenomenul, descoperit recent, le oferă geofizicienilor o fereastră rară asupra mecanismelor care alimentează scutul magnetic al planetei.
Câmpul magnetic terestru, acea barieră invizibilă care deviază particulele periculoase din vântul solar, este generat de mișcările unui ocean de fier lichid aflat în nucleul exterior. Deși nu putem ajunge acolo, undele și semnalele magnetice pe care le produce ajung până la suprafață.
O echipă de cercetători a reușit să reconstituie evoluția acestui flux combinând aproape trei decenii de măsurători, între 1997 și 2025, atât de la stații terestre, cât și de la sateliți. Datele au scos la iveală o transformare neașteptată sub ecuatorul Pacificului.
Din 2010, fluidul bogat în fier și-a schimbat direcția, trecând de la o mișcare slabă spre vest la un curent puternic orientat spre est. Apoi, în jurul anului 2020, acest flux a început să slăbească din nou. Oamenii de știință nu știau că astfel de variații pot apărea atât de rapid.
Publicat în Journal of Studies of Earth’s Deep Interior, noul studiu demonstrează că nucleul terestru este mult mai dinamic decât se estima până acum.
Cum au detectat sateliții inversarea?
Secretul descoperirii stă în ochii electronici ai misiunii Swarm a Agenției Spațiale Europene. Lansate în 2013, cele trei sonde sunt echipate cu magnetometre de o precizie extremă, capabile să distingă semnalele venite din adâncuri de cele produse de scoarță, oceane sau ionosferă.
Fără ele, această inversare ar fi rămas nedetectată, ascunsă sub milioane de tone de rocă. Frederik Dahl Madsen, autorul principal al studiului de la Universitatea din Edinburgh, atrage atenția asupra unui detaliu intrigant:
momentul ascensiunii fluxului estic coincide cu o schimbare de comportament observată în nucleul intern, dedusă din date geodezice și seismice. Ipoteza echipei este că aceste mișcări din interiorul profund sunt legate între ele.
Cu alte cuvinte, ceea ce se petrece sub Pacific ar putea face parte dintr-un mecanism global mai amplu.
O fluctuație sau un nou echilibru?
Întrebarea care frământă acum cercetătorii este una crucială: această inversare este doar o fluctuație de scurtă durată, o parte a unui ciclu natural pe termen lung, sau, dimpotrivă, semnul unui nou echilibru stabil în circulația nucleului? Răspunsul va veni doar din monitorizarea continuă.
Misiunile satelitare viitoare nu mai sunt doar un instrument de observație – ele devin singura noastră punte cu lumea invizibilă de la mii de kilometri sub picioare, acolo unde se forjează scutul magnetic al întregii planete.
