Asasinarea lui Iulius Cezar, unul dintre cei mai faimoși conducători romani, a marcat un punct de cotitură în istoria lumii.
Evenimentele petrecute de Idele lui Marte – 15 martie în calendarul modern – în anul 44 î.e.n. au avut consecințe enorme pentru Roma, dând naștere unei serii de conflicte în urma cărora strănepotul lui Cezar, Octavianus, a devenit Augustus, primul împărat roman.
Totuși, ce s-a întâmplat în acea zi fatidică? Probabil că nu vom ști cu certitudine niciodată, deoarece nu există nicio relatare a unui martor care să fi asistat la asasinat.
Cea mai veche relatare care a supraviețuit până în zilele noastre este cea a lui Nicolaus din Damasc, care a descris asasinatul într-o biografie a lui Octavianus Augustus, scrisă în jurul anului 14.
Deși unii istorici cred că Nicolaus din Damasc chiar a vorbit cu martori oculari, acest lucru nu a fost confirmat niciodată. Mai mult, dat fiind că volumul îi este dedicat lui Octavianus Augustus, este posibil ca relatările cuprinse în carte să fie subiective.
O altă relatare a evenimentelor din 15 martie 44 î.e.n. îi aparține istoricului Suetonius, însă aceasta a fost scrisă la mult timp după asasinarea lui Cezar, în jurul anului 121.
Conspirația împotriva lui Iulius Cezar
Faptul că viața politică din Roma Antică a fost marcată de conspirații și trădări este de notorietate. Instituțiile Romei erau destul de stabile pentru acele vremuri, dar puterea militară și susținerea populară puteau tulbura situația destul de ușor.
Echilibrul era întotdeauna fragil. Astfel, era de așteptat ca puterea personală extraordinară a lui Iulius Cezar să stârnească neliniștea opozanților lui. La acea vreme, Roma era republică, iar unul dintre principiile fundamentale ale statului era să elimine puterea discreționară a conducătorului.
În anul 44 î.e.n., Cezar a fost numit dictator (titlul acordat înainte doar temporar și în vremuri de mare criză) pe termen nelimitat. Romanii îl priveau ca pe un rege și nu ar fi de mirare ca el însuși să se fi considerat un semizeu.
În acest context, un grup de peste 60 de oficiali de rang înalt, printre care și Marcus Junius Brutus (despre care se speculează că a fost fiul nelegitim al lui Cezar), a decis să îl elimine. Membrii grupului își spuneau Liberatores (Eliberatorii), iar scopul lor era să restaureze puterea Senatului.
Idele lui Marte și asasinarea lui Iulius Cezar
Potrivit relatărilor lui Nicolaus din Damasc, conspiratorii au luat în calcul mai multe variante de asasinare a lui Iulius Cezar. În cele din urmă s-au hotărât ca atacul să aibă loc în Senat, acolo unde puteau să își ascundă armele sub haine.
În cercurile înalte circulau zvonuri cu privire la un posibil asasinat, iar unii dintre apropiații lui Iulius Cezar au încercat să îl împiedice să meargă în Senat, însă Brutus l-a asigurat pe Cezar că totul va decurge bine.
În „Viața lui Brutus”, istoricul grec Plutarh relatează că, în Senat, unul dintre complotiști, Lucius Tilius Cimber, s-a apropiat de Cezar sub pretextul că cere îndurare pentru fratele său, care fusese exilat. Apoi, l-a prins pe Cezar de togă, împiedicându-l să se ridice și dând astfel semnalul pentru atac.
Ceilalți conspiratori au tăbărât pe Cezar, înjunghiindu-l. Acesta a încercat să scape din mâinile atacatorilor, dar, orbit de sângele care îi intra în ochi, s-a împiedicat și a căzut.
Chiar și după acest moment, conspiratorii au continuat să îl înjunghie. Potrivit istoricului Woolf Greg, Iulius Cezar a primit în total 23 de lovituri de cuțit.
Legenda celebrei replici „Și tu, Brutus?”
Ultimele cuvinte ale dictatorului sunt un subiect controversat. Suetonius relatează că Cezar nu a rostit niciun cuvânt, însă citează alți istorici, care afirmaseră că ultimele cuvinte ale lui Cezar ar fi fost „Și tu, copile?”.
Și Plutarh relatează că Cezar nu a spus nimic, trăgându-și doar toga peste cap când l-a văzut pe Brutus printre conspiratori.
Sintagma latină „Et tu, Brute?” („Și tu, Brutus?”), atât de celebră astăzi, este doar o legendă, fiind menționată de William Shakespeare în piesa „Iulius Cezar” (1599).
În ceea ce privește cauza morții, potrivit lui Suetonius, medicul care a analizta cadavrul lui Iulius Cezar a stabilit că doar una dintre rănile suferite a fost fatală.
Raportul de autopsie, cel mai vechi raport de autopsie din istorie, precizează că moartea lui Cezar s-a datorat în principal pierderii de sânge de pe urma rănilor suferite.
Consecințele asasinării lui Iulius Cezar
După asasinarea lui Iulius Cezar, complotiștii au ieșit pe străzi, anunțând poporul că era din nou liber și așteptându-se să fie primiți ca niște eroi.
Dar Cezar fusese deosebit de popular, în special în rândul oamenilor obișnuiți, iar susținătorii lui erau pregătiți să se folosească de acest lucru pentru a-și susține propriile ambiții politice.
Senatul i-a grațiat pe asasini, dar moștenitorul ales de Cezar, Octavianus, s-a întors repede la Roma, recrutând soldații lui Cezar de partea sa.
Un alt susținător al lui Cezar, Marcus Antonius, s-a opus la rândul său Liberatores și a intrat într-o alianță cu Octavianus. În tot acest timp, în nordul peninsulei izbucnea un război civil între adepții lui Cezar și cei ai Liberatores.
La 27 noiembrie 43 î.e.n., Senatul i-a numit la conducere pe Marcus Antonius, Octavianus și Cezar Lepidus, ca parte a unui triumvirat. Liberatores au fost învinși în două bătălii desfășurate în Grecia, iar Triumviratului a condus Roma în următorii 10 ani.
Apoi Marcus Antonius și-a jucat bine cartea, căsătorindu-se cu Cleopatra, iubita lui Cezar și regina Egiptului, și plănuind să folosească vistieria Egiptului pentru a-și finanța propriile ambiții.
Amândoi s-au sinucis în 30 î.e.n., după victoria decisivă a lui Octavianus în bătălia navală de la Actium. Ajuns la conducerea Romei, în 27 î.e.n. Octavianus și-a luat denumirea de Cezar Augustus, devenind primul împărat al Romei.