Creierul calamarilor ar putea pierde aproape jumătate din dimensiunea sa până la sfârșitul acestui secol. Cauza nu e o boală sau un prădător, ci apa în care trăiesc, din ce în ce mai acidă din cauza dioxidului de carbon pe care oamenii îl pompează în atmosferă.

O parte din CO₂-ul provenit din activitățile umane nu rămâne în aer. Ajunge în oceane, unde declanșează o reacție chimică ce scade pH-ul apei. Fenomenul, cunoscut sub numele de acidifiere marină, este deja responsabil pentru dificultățile coralilor de a-și construi scheletele.

Dar noile descoperiri arată că efectele sunt cu mult mai grave decât se credea.

Ce arată experimentul cu calamari în apă acidă?

O echipă de biologi de la Universitatea Acadia din Canada a vrut să vadă ce se întâmplă cu una dintre cele mai inteligente creaturi marine atunci când apa devine mai acidă. Au crescut calamari din specia Sepioteuthis lessoniana în bazine de laborator.

Au ajustat concentrația de CO₂ până când pH-ul apei a scăzut de la 8,2 la 7,8 – exact nivelul prognozat pentru anul 2100, dacă emisiile globale rămân la cotele actuale. Ceea ce au descoperit i-a făcut să-și verifice instrumentele de măsură de mai multe ori.

Calamarii crescuți în apa acidă aveau un volum cerebral cu aproximativ 49% mai mic decât cei din mediul normal. Diferența era atât de mare, încât cercetătorii au crezut inițial că au făcut o eroare. Mai rău, micșorarea nu este uniformă.

Regiunile creierului responsabile cu vederea și coordonarea vânătorii – lobii optici și tracturile optice – s-au redus cu 52–62% față de grupul de control. Corpul calamarilor, în schimb, a rămas exact la aceeași dimensiune.

Un creier mai mic, cu sectoare esențiale serios afectate, trebuie acum să controleze un animal la fel de mare și la fel de dependent de hrană.

Când creierul nu mai ține pasul cu vânătoarea

Studii anterioare ale aceleiași echipe arată exact ce înseamnă acest dezechilibru pe teren. Calamarii expuși la apă acidifiată încă de la eclozare au vânat cu 42% mai puțin decât cei crescuți în condiții normale.

Pentru cei care au fost transferați în apă acidă abia după ce s-au dezvoltat complet, scăderea activității de vânătoare a fost și mai dramatică: 65%. Explicația pare să nu țină de ochi. Retina rămâne intactă, spun cercetătorii.

Problema este că lobii optici, care procesează informațiile vizuale, sunt prea mici pentru a face față. Calamarul poate vedea prada, dar nu mai are încredere în ceea ce vede sau nu mai reușește să o distingă suficient de clar pentru a ataca.

Dacă rezultatele, publicate în Communications Biology, se confirmă în studiile viitoare, consecințele depășesc cu mult soarta recifelor de corali.

Unele dintre cele mai adaptabile și inteligente nevertebrate marine – capabile să învețe, să-și amintească și să rezolve probleme – ar putea intra într-un declin neurologic ireversibil, într-un ocean care se schimbă mai repede decât creierul lor.