Întrebarea apare invariabil: „Dar ce a făcut victima?”. Oamenii o rostesc după fiecare tragedie, agresiune sau accident, aproape fără să-și dea seama. Răspunsul, descoperit acum șase decenii, nu e cruzimea ci un reflex psihic care ne face să găsim vinovați chiar și acolo unde nu există.

Pe la jumătatea anilor ’60, un tânăr psiholog pe nume Melvin Lerner observa ceva derutant prin spitalele de psihiatrie. Pacienții erau tratați de personal educat și bine intenționat.

În mod repetat, însă, asistentele și medicii ajungeau să-i considere pe cei suferinzi responsabili pentru propria boală. Lerner a intuit atunci un tipar: cei care priveau încercau să facă suferința mai puțin amenințătoare, mutând vina asupra celui care o îndura.

Câteva luni mai târziu, aceeași logică a reapărut într-o discuție între studenți despre sărăcie. Persoanele aflate în dificultate erau descrise drept leneșe, ca și cum lipsa de efort le-ar fi adus în acea situație.

Lerner a realizat că, indiferent de context – boală mintală sau sărăcie – mecanismul era identic. Pentru a-l testa, a conceput alături de colega Carolyn Simmons un experiment devenit celebru.

În 1966, 72 de studente au fost puse să urmărească, printr-o oglindă unilaterală, o femeie care primea șocuri electrice pentru greșeli la un test. Femeia era de fapt o actriță, iar șocurile nu existau. Participantele nu știau însă acest lucru.

Când li s-a spus că nu pot interveni pentru a opri suferința, multe dintre ele au început să o evalueze negativ pe femeie: neatentă, vinovată, chiar merituoasă pentru ce i se întâmpla. Nu erau persoane rele, ci niște studente obișnuite, prinse într-o capcană psihologică.

Cum ne apărăm convingerea că lumea e dreaptă

Explicația pe care Lerner a formulat-o ulterior pornește de la un instinct adânc înrădăcinat: nevoia de a crede că lumea e ordonată și previzibilă, că fiecare primește ceea ce merită. Atunci când vedem pe cineva nevinovat suferind fără motiv, această convingere e zguduită.

Dacă i s-a întâmplat lui, înseamnă că s-ar putea întâmpla și nouă, fără să avem control. Pentru a reduce disconfortul, mintea creează o explicație: victima a făcut ceva greșit. Astfel, suferința devine mai puțin arbitrară, iar lumea rămâne un loc predictibil.

Mecanismul descris de Lerner, cunoscut drept „teoria lumii drepte”, a fost confirmat de sute de studii ulterioare.

El explică reacțiile frecvente în cazurile de agresiune sexuală – unde se spune că victima „a provocat” situația – sau atitudinile față de bolnavi și săraci, unde cauzele individuale (lenea, lipsa de efort) sunt preferate celor structurale.

Există însă și o latură mai puțin vizibilă, dar la fel de periculoasă: oamenii care cred cu tărie într-o lume dreaptă și suferă ei înșiși o traumă riscă să întoarcă vina asupra propriei persoane, întrebându-se „ce am făcut eu de am meritat asta?”, ceea ce poate complica recuperarea și adăuga rușine peste durerea inițială.

Când credința într-o lume dreaptă se întoarce împotriva noastră

Cercetările au arătat că nu există o singură credință, ci două distincte. Unii oameni cred că lumea e dreaptă cu ei personal, alții cred că e dreaptă cu toată lumea. Poți fi convins că ceilalți primesc ce merită, dar să te consideri pe tine o excepție nedreaptă.

În terapie, descoperirea acestor automatisme cognitive poate ajuta la înlocuirea gândirii rigide cu o evaluare mai nuanțată a realității. Pentru cei care doar privesc de pe margine și comentează, informația are o altă utilitate.

Reacția „și-a căutat-o” nu e neapărat un semn de răutate, ci un reflex de protecție declanșat automat. Asta nu o face mai puțin dăunătoare pentru victime, dar explică de ce apare la oameni altfel decenți și de ce o explicație rațională, oferită la timp, poate întrerupe acest reflex.

Lerner a publicat în 1980 monografia „The Belief in a Just World: A Fundamental Delusion”, sinteza a două decenii de cercetare. Încă din 1965, un studiu arătase că participanții credeau că un student care câștigase la loterie muncise mai mult decât unul care pierduse.

Lerner a fondat Divizia de Psihologie Socială la Universitatea Waterloo și a rămas profesor emerit acolo până la sfârșitul carierei. Mecanismul nu se oprește la observarea altora.

Poate acționa și retrospectiv, când o persoană reinterpretează un eveniment nefericit din trecut, căutând o explicație care să-l facă mai puțin arbitrar.

Și astfel, în fiecare zi, cineva întreabă din nou: „Dar ce a făcut victima?” – fără să știe că, de fapt, se întreabă cum poate rămâne lumea un loc sigur pentru el.