La începuturile sale, Pământul semăna mai puțin cu planeta albastră de azi și mai mult cu un furnal în plin avânt. Impacturi repetate din spațiu țineau suprafața și interiorul aproape topite, un imens ocean de magmă în care apa lichidă nu avea unde să existe. Azi, oceanele acoperă 70% din suprafață.

Întrebarea care i-a frământat pe geologi a fost simplă și tulburătoare: cum a traversat apa această perioadă incandescentă fără să se piardă în spațiu? O nouă piesă de puzzle vine din adâncuri.

Un studiu condus de prof. Zhixue Du, de la Institutul de Geochimie din Guangzhou (GIGCAS), publicat în Science, propune un mecanism elegant: cantități mari de apă ar fi fost „sechestrate” în mantaua Pământului în timp ce oceanul de magmă se răcea și cristaliza.

Cheia ar fi bridgmanitul, cel mai abundent mineral al mantalei, capabil să funcționeze ca un rezervor microscopic de apă. Pentru a ajunge aici, echipa a recreat în laborator condiții pe care nu le vom întâlni niciodată la suprafață.

A folosit o celulă cu nicovală de diamant încălzită cu laser, împingând temperaturile până la 4.100 °C și presiunile corespunzătoare adâncimilor de peste 660 de kilometri.

Apoi, cu instrumente de mare sensibilitate, cercetătorii au măsurat urme de apă din mostre de minerale mai subțiri decât un fir de păr. Rezultatul a răsturnat o presupunere veche: capacitatea bridgmanitului de a încorpora apă crește odată cu temperatura.

Altfel spus, nu doar că mantaua inferioară nu ar fi fost „aproape uscată”, ci, chiar dimpotrivă, ar fi putut deveni, după solidificarea oceanului de magmă, cel mai mare rezervor de apă al planetei.

Estimările sugerează că această capacitate de stocare ar fi de 5 până la 100 de ori mai mare decât se credea anterior. Apa ascunsă în bridgmanit nu a rămas însă inertă.

În profunzime, ea a redus punctul de topire și vâscozitatea rocilor, încurajând circulația internă a mantalei și, implicit, mișcarea plăcilor tectonice.

În timp, o parte din această apă „sigilată” în primele etape ale Pământului a fost readusă la suprafață prin activitatea magmatică, contribuind la formarea atmosferei timpurii și a oceanelor.

Potrivit autorilor, această „scânteie de apă” încorporată în structura planetei ar fi fost forța care a orientat tranziția de la un infern magmatic la lumea locuibilă de azi.