O aripă de pterozaur veche de 113 milioane de ani ascundea încă o comoară pe care nimeni nu o mai găsise până acum. În țesuturile ei fosilizate, cercetătorii au detectat pentru prima dată urme de steroizi – molecule organice care dezvăluie direct ce mânca această creatură preistorică.
Descoperirea, publicată în revista iScience, rescrie regulile paleontologiei moleculare și aruncă o lumină nouă asupra unui mecanism de conservare aproape miraculos.
Fosila provine dintr-un sit celebru din Brazilia, Formațiunea Romualdo, unde rocile din Cretacicul inferior au îngropat o multitudine de pterozauri. De data aceasta, este vorba despre aripa stângă a unuia dintre ei. De la suprafață, părea o fosilă obișnuită, remarcabil de bine conservată.
În interior, însă, o poveste chimică tocmai ieșea la lumină.
Cum a devenit fosila o capsulă a timpului?
Oamenii de știință nu înțelegeau pe deplin de ce această aripă a rezistat atât de bine timpului. Procesul de fosilizare distruge de obicei țesuturile moi și moleculele organice – dar aici s-a întâmplat exact invers. Cheia a fost mineralizarea în cascadă.
Oasele goale pe dinăuntru, asemenea celor ale păsărilor moderne, au permis mineralelor să pătrundă și să se depună treptat în interior. Însă factorul decisiv a fost altul: mediul în care a ajuns animalul după moarte.
Pterozaurul s-a scufundat pe fundul unei ape sărace în oxigen, dar bogate în hidrogen sulfurat. În aceste condiții extreme, bacteriile care oxidează sulful au intrat în acțiune.
Au descompus țesuturile moi și grăsimile, iar acest proces a declanșat o reacție în lanț de mineralizare care a înghețat structurile interne în piatră. Exact așa s-a născut ceea ce profesoara Kliti Grice, de la Universitatea Curtin, numește o „capsulă a timpului”.
Pterozaurul, un vânător marin de temut
„După moartea pterozaurului și depunerea lui pe fundul mării, o combinație perfectă de procese chimice, biologice și de mediu i-a păstrat povestea în piatră”, explică Grice.
Microorganismele au făcut posibil ca, peste 100 de milioane de ani, o echipă de cercetători să extragă din fosilă nu doar oase, ci și molecule. Analizele au scos la iveală un amestec complex de steroizi – biomarkeri care indică sursele de hrană ale animalului.
Semnătura chimică arată clar: pterozaurul se hrănea atât cu organisme marine, cât și cu pradă terestră, însă dieta sa era dominată de pești și cefalopode, precum calmarii.
Este prima dată când astfel de urme moleculare sunt recuperate dintr-o fosilă de pterozaur, iar rezultatul întărește ipoteza că aceste reptile zburătoare erau vânători marini de temut. În același timp, descoperirea deschide o fereastră nouă asupra mecanismelor de conservare.
Grice observă același tipar și în alte situri paleontologice: bacteriile care oxidează sulful par să joace un rol esențial în păstrarea acestor fosile excepționale. Ceea ce părea cândva o întâmplare rară ar putea fi, de fapt, un fenomen global.
O aripă de pterozaur – și secretele ei moleculare – tocmai a schimbat felul în care privim fosilele și poveștile pe care ele le mai au de spus.
