Pe 28 octombrie 1977, un simplu salut a încetat să mai fie o alegere personală. Nu printr-un decret secret, ci prin cea mai transparentă dintre arme: o lege adoptată în ședință publică.
Marea Adunare Națională, condusă atunci de Nicolae Giosan, a decis că „domnule” și „doamnă” nu mai au ce căuta în România. În locul lor, statul impunea un singur cuvânt: „tovarăș”. Primul articol al legii lovea direct în politețea tradițională.
De atunci, orice relație de muncă sau de serviciu trebuia să înceapă cu apelativul „tovarăș” sau „tovarășă”. Alternativa era rece și oficială: „cetățean” sau „cetățeană”. Doar că, în practică, a fi numit „cetățean” nu era un semn de respect, ci un avertisment.
Miliția și ofițerii de Securitate foloseau acest termen mai ales în timpul controalelor sau anchetelor. Cine era strigat „cetățene” în loc de „tovarășe” primea, de fapt, o etichetă de suspiciune. Lovitura nu s-a oprit la formulele de adresare.
Al doilea articol al legii viza însăși identitatea profesională. Cuvintele „angajați” și „salariați” au fost radiate din vocabularul oficial. În locul lor intrau sintagmele „oameni ai muncii” sau „personal muncitor”. Era o încercare de a șterge orice urmă a vechii ierarhii sociale.
Motivul din spatele acestei inginerii era unul profund ideologic. „Domn” venea din latinescul „dominus”, adică stăpân sau proprietar – exact ceea ce regimul voia să distrugă. Proprietatea privată și statutul social bazat pe merit trebuiau înlocuite cu o masă amorfă, egală în sărăcie și loialitate.
„Tovarăș”, un împrumut din slavă, devenea astfel unealta unei nivelări brutale: medicul, țăranul, profesorul și muncitorul necalificat erau, oficial, la fel. Preambulul legii explica această mutație forțată printr-un argument aparent generos.
Documentul spunea că „oamenii muncii sunt deopotrivă proprietari, producători și beneficiari”, iar între cetățeni s-au statornicit „relații de tip nou, bazate pe egalitate, colaborare și stimă reciprocă”. Cu alte cuvinte, pentru că exploatarea fusese lichidată, vocabularul vechi nu mai avea sens.
Ca să nu rămână doar pe hârtie, statul a mobilizat o întreagă rețea de implementare. Sindicatele, organizațiile de tineret și de femei, toate structurile de masă au fost chemate să organizeze „activități politico-educative” pentru a convinge oamenii să vorbească „corect”.
În același timp, instituțiile de învățământ și toate unitățile socialiste erau obligate să ia măsuri stricte de aplicare. Poliția vocabularului a funcționat oficial 12 ani. Abia pe 26 decembrie 1989, la o zi după Crăciun, decretul nr. 1 al Consiliului Frontului Salvării Naționale a abrogat legea.
Motivația noii puteri era clară: se eliminau „legile cu caracter profund nedrept și contrare intereselor poporului român”. În ciuda eforturilor regimului, cuvintele interzise au supraviețuit.
Imediat după căderea comunismului, „domnule” și „doamnă” au revenit natural în vorbirea de zi cu zi, mai puternice decât orice vocabular de lemn. Ingineria lexicală a dictaturii a eșuat acolo unde a încercat cel mai mult: să șteargă identitatea civică a unui popor.
