Leii sunt terifiante, dar nu sunt cei mai înspăimântători prădători ai planetei. Un studiu realizat în Parcul Național Greater Kruger a aruncat o lumină nouă asupra ierarhiei fricii în sălbăticie.

Cercetătorii au instalat camere și sisteme audio ascunse în această zonă din Africa de Sud, celebră pentru una dintre cele mai dense populații de lei din lume.

Au difuzat alternativ înregistrări cu lei mormăind, zgomote de vânătoare – câini lătrând, focuri de armă – și conversații umane calme, rostite în limbi locale precum Tsonga, Sotho de Nord, engleză și afrikaans. Reacțiile animalelor au fost filmate și analizate.

Frica de om, mai puternică decât instinctul de supraviețuire

Rezultatul a fost zdrobitor. Aproape toate cele 19 specii observate, de la rinoceri și elefanți până la girafe, leoparzi, hiene și zebre, au părăsit locurile de adăpat de două ori mai rapid când au auzit voci omenești, comparativ cu momentul în care au auzit lei.

„Frica de oameni este adânc înrădăcinată și omniprezentă”, explică biologul Michael Clinchy, autorul principal al studiului publicat în Current Biology. El respinge ideea că animalele s-ar obișnui cu prezența noastră dacă nu sunt vânate: experimentul a demonstrat exact contrariul.

Un instrument de conservare inspirat de teama ancestrală

Această teamă nu este un fenomen izolat al Africii. Experimente similare extinse în Asia, Europa, America de Nord și Australia – unde marsupialele se tem masiv de oameni, deși coexistă de 60.000 de ani – confirmă același tipar la nivel global.

Fauna sălbatică recunoaște omul drept adevăratul pericol, un prădător de temut mai presus de oricare altul. Deși această frică cronică poate reduce populațiile de animale de-a lungul generațiilor, cercetătorii văd acum o aplicație neașteptată.

Dacă difuzarea de conversații umane în zonele afectate de braconaj ar putea determina rinocerii albi – o specie în pericol critic – să se îndepărteze de vânătorii ilegali, atunci aceeași teamă ancestrală ar putea deveni un instrument de conservare.