La 6.739 de metri altitudine, pe creasta vulcanului Llullaillaco, un șoarece trăiește mai sus decât orice alt mamifer cunoscut. Aerul abia dacă mai conține oxigen – doar 44% din cât există la nivelul mării. Temperaturile sunt înghețate, radiația solară intensă, iar hrana aproape inexistentă.
Oamenii de știință au urmărit specia Phyllotis vaccarum între 2020 și 2023, în zonele înalte din Ecuador și Peru, dar și pe granița dintre Argentina și Chile. Și s-au întrebat: cum face față unui mediu în care aproape niciun alt mamifer nu poate supraviețui?
Mușchii produc mai multă căldură prin mitocondrii numeroase
Pentru a afla răspunsul, o echipă de biologi a analizat genomul a 167 de exemplare, culese de la altitudini diferite. Au supus apoi șoarecii unor experimente care simulau frigul extrem și lipsa acută de aer.
Rezultatele au arătat un mecanism neașteptat: animalele din zonele foarte înalte produc mult mai multă căldură decât rudele lor din câmpie. Mușchii lor sunt mai activi, iar țesutul adipos brun – responsabil de termogeneză – este mult mai dezvoltat.
În interiorul celulelor musculare, mitocondriile sunt anormal de numeroase, ceea ce le permite să genereze energie și căldură pentru perioade lungi.
Alimentația neașteptată și adaptările metabolice
Spre deosebire de alte mamifere adaptate la înălțime, acest șoarece nu și-a modificat modul de transport al oxigenului. În schimb, a investit în eficiența producției de energie. O altă descoperire i-a luat prin surprindere pe cercetători: alimentația.
La acele altitudini, sursele de hrană sunt aproape absente. Șoarecii consumă licheni și, probabil, semințe sau insecte aduse de vânt.
Testele genetice au relevat că organismul lor a dobândit capacități metabolice deosebite – poate digera aceste resurse și chiar neutraliza compuși toxici din plante care ar fi letali pentru alte specii.
Autorii studiului publicat în revista Science subliniază cât de complexă este evoluția: adaptarea la medii extreme nu se rezumă la câteva mecanisme simple de combatere a frigului sau a lipsei de oxigen, ci implică o rețea întreagă de schimbări fiziologice și genetice.
Iar această capacitate de a găsi soluții neașteptate devine crucială într-o epocă în care schimbările climatice transformă rapid habitatele naturale, așa cum notează și IFL Science.
