Un pește care își încălzește sângele mai mult decât apa din jur – și care a stârnit o dispută științifică de proporții.
Tonul, animal cu sânge cald, sfidează aproape orice alt pește: doar câteva dintre cele aproximativ 33.000 de specii marine reușesc să își mențină temperatura corpului peste cea a oceanului.
Iar această raritate biologică le permite tonilor să străbată mii de kilometri cu o viteză și o eficiență care i-au transformat în prădători de temut. Până nu demult, cercetătorii credeau că știu de ce au ajuns așa.
Impactul asteroidului care a exterminat dinozaurii, acum 66 de milioane de ani, ar fi lăsat în urmă nișe ecologice goale. Strămoșii tonilor, se presupunea, s-ar fi grăbit să le ocupe, dezvoltând sânge cald și dimensiuni impresionante aproape imediat după dezastru.
O evoluție surpriză în trei episoade
Un nou studiu venit de la Universitatea Yale spulberă această imagine simplă. Cercetătorii conduși de Chase Brownstein au analizat ADN-ul a 50 de specii din familia Scombridae – din care fac parte tonul, macroul și pălămida – și l-au suprapus peste dovezile fosile. Ce au găsit?
Familia a apărut acum aproximativ 68 de milioane de ani, cu puțin înainte de asteroid. Dar diversificarea ei nu a fost un val brusc de inovații, ci un proces lent care s-a întins pe circa 40 de milioane de ani.
Mai surprinzător: sângele cald nu a apărut o singură dată, ci de trei ori independent în cadrul aceleiași familii. Cel puțin două dintre aceste evenimente s-au petrecut la 10-15 milioane de ani după impactul asteroidului. Iar dimensiunile masive ale tonilor moderni?
Abia acum 10 milioane de ani au început să semene cu ceea ce cunoaștem astăzi. „Faptul că o trăsătură are o anumită funcție acum nu înseamnă că a evoluat inițial pentru acel scop”, explică Brownstein.
În viziunea sa, sângele cald și talia uriașă sunt exemple de „exaptație” – caracteristici care au apărut din cu totul alte motive, iar mai târziu au fost „reciclate” pentru avantaje precum migrațiile transoceanice sau vânătoarea de viteză.
Duelul interpretărilor continuă
Există însă o altă tabără. Unii specialiști susțin că evoluția sângelui cald la toni s-ar fi produs în paralel cu ascensiunea cetaceelor – balenele și delfinii tocmai începeau să se diversifice în aceeași perioadă geologică, în Eocen.
În acest scenariu, tonii s-ar fi adaptat fie pentru a concura cu noii prădători, fie pentru a le scăpa. Brownstein respinge această interpretare, motivând că dovezile fosile sunt insuficiente pentru a susține un asemenea scenariu.
Dar Dahiana Arcila, cercetătoare la Universitatea California din San Diego și autoare a ipotezei concurente, nu este de acord.
Ea subliniază că studiul ei a inclus peste 1.050 de specii de pești și un volum masiv de fosile, iar apariția sângelui cald la toni rămâne plasată exact în Eocen – perioada în care cetaceele se înmulțeau. „Macroevoluția nu poate fi observată direct”, spune Arcila.
„Toate interpretările depind de dovezile disponibile. ” Dezbaterea despre originea sângelui cald la toni este departe de a fi tranșată. Studiul publicat în revista Proceedings of the Royal Society B: Biological Sciences deschide un nou front, dar nu oferă încă un verdict.
În spatele acestei dispute științifice se ascunde o întrebare mai amplă: cât de mult contează întâmplarea – și cât de mult contează presiunea concurenței – în modelarea celor mai spectaculoase adaptări ale vieții pe Pământ?
