La 17 ani, o fată dintr-un orășel moldovean a îndrăznit să trimită prin poștă o poezie la „Viața Românească” – fără nume, doar trei steluțe. În spatele gestului stătea o teamă reală: directoarea școlii ei era vestită că dă afară elevele prinse „cu prostii” literare.
Poezia, câteva strofe naive, a ajuns pe masa lui Garabet Ibrăileanu și a lui Mihail Sadoveanu. I-au plăcut. Dar trei steluțe nu puteau figura alături de nume mari în revistă.
Așa că cei doi i-au inventat pe loc o identitate: Ibrăileanu i-a dat numele de familie – Cazimir, după o iubire din liceu –, iar Sadoveanu a propus prenumele – Otilia, inspirat de o profesoară admirată.
Fata avea să mărturisească mai târziu că niciodată nu i-a plăcut acest nume: prima Otilie pe care o cunoscuse, colega ei de bancă din clasa întâi, fusese, în amintirea ei, „proastă, grasă și buboasă”.
Ea se născuse pe 12 februarie 1894, în satul Cotu Vameș, județul Neamț, al cincilea copil al învățătorilor Gheorghe și Ecaterina Gavrilescu. La patru ani, familia se mutase la Iași – orașul care avea să fie, pentru tot restul vieții, singura ei casă adevărată.
O iubire ascunsă de aproape un sfert de veac
Cu numele nou, Otilia Cazimir a intrat în cercurile literare ale Iașiului. Acolo l-a întâlnit pe poetul George Topîrceanu, cu 8 ani mai în vârstă, venit din București.
Apropierea s-a copt în casa lui Sadoveanu, unde amândoi erau invitați frecvenți – Topîrceanu era, printre altele, partener de vânătoare al gazdei. Fiica scriitorului, Profira, i-a descris mai târziu pe cei doi îndrăgostiți printr-un contrast izbitor:
Otilia știa exact ce vrea, iar Topîrceanu părea supus și cuminte, lăsându-se purtat. Era însă o piedică serioasă: poetul era căsătorit din 1912 cu învățătoarea Victoria Iuga, cu care avea un fiu, Gheorghe. Au ales să-și ascundă legătura.
Războiul i-a despărțit temporar – Topîrceanu a fost prizonier în Bulgaria între 1916 și 1918 – dar distanța le-a întărit sentimentele. Căsnicia lui s-a destrămat, iar el a rămas alături de Otilia până la sfârșit, într-o relație de aproape un sfert de veac, dusă discret, fără nuntă.
Cei care le-au cunoscut povestea spuneau că intensitatea dintre ei a depășit-o pe cea, mult mai cunoscută, dintre Eminescu și Veronica Micle.
Chinuri, scrisori salvate și 30 de ani de doliu
După câțiva ani, au făcut „pasul cel mare” și s-au mutat împreună într-o casă din Iași, aparținând familiei scriitorului Demostene Botez – chiar casa în care Topîrceanu avea să moară. Spre sfârșit, poetul s-a îmbolnăvit grav de cancer hepatic.
Otilia a fost singura care a cunoscut de la început adevărata gravitate. „Adevărul asupra bolii care-l dobora nu-l știam decât eu”, avea să mărturisească ea decenii mai târziu, într-un interviu radiofonic din 1966. Au făcut o ultimă călătorie la Viena, pentru un consult la un doctor renumit.
La întoarcere, ca să pară liniștit în fața celor din jur, poetul se prefăcea bine-dispus; Otilia își ținea singură spaima și sfâșierea, fără să spună nimănui numele bolii – nici ea, nici Sadoveanu nu puteau rosti cuvântul „cancer”.
Pe 7 mai 1937, la 51 de ani, după zile întregi de chinuri, George Topîrceanu s-a stins. În noaptea în care poetul zăcea nemișcat, rudele lui au năvălit peste bunuri.
Au scotocit prin saltare și dulapuri, disperate să apuce tot ce se putea – inclusiv scrisorile de amor pe care cei doi și le trimiseseră. Dar Otilia anticipase.
Cu o zi înainte, cu ajutorul unui doctor, al soției lui Demostene Botez și al propriei surori, pusese deja la loc sigur, într-o casă de fier, scrisorile intime, fotografiile lor comune și câteva manuscrise prețioase – chiar și scrisorile de la alte femei care fuseseră apropiate de poet, refuzând să le lase pe mâna surorilor lui.
Gestul a fost descoperit, Otilia a fost amenințată cu parchetul și ținută sub strictă supraveghere – dar nu a putut pleca din casă, fiindcă poetul mai trăia încă și o striga, în agonie, cu deznădejde. Restul manuscriselor au fost salvate a doua zi de Mihail Sadoveanu.
Otilia Cazimir a mai trăit exact 30 de ani. Și-a continuat cariera, publicând proză, poezie și traduceri din Maupassant, Gorki și Cehov. A devenit una dintre cele mai iubite scriitoare pentru copii – „Baba Iarna intră-n sat”, „Jucării”.
A primit premiul Academiei Române, Premiul Femina și premiul național pentru poezie. Eugen Lovinescu a numit-o „grațioasă și minoră” – o formulă care nu reflecta intensitatea reală a suferinței private pe care a purtat-o discret toată acea perioadă.
Într-o scrisoare trimisă la puțin timp după moartea lui Topîrceanu, îi scria unei prietene: „Mormântul lui! Dar… nu l-am simțit pe el acolo, dedesubt. El e în altă parte. O să-l caut și o să-l găsesc. Prea mi-e dor de el ca să nu mai fie nicăieri.
” Pe 8 iunie 1967, la Iași, exact 30 de ani mai târziu, Otilia Cazimir s-a stins. A fost înmormântată la cimitirul Eternitatea din orașul care i-a fost, pentru toată viața, singura casă adevărată.
Uneori, cea mai profundă iubire nu are nevoie de nuntă sau de recunoaștere publică pentru a rămâne, decenii de-a rândul, singura care merită jelită cu adevărat.
