După secole în care legea prevedea ca sultanii să-și ucidă frații ca să scape de concurența la tron, Imperiul Otoman a adoptat o nouă regulă: creșterea moștenitorilor în închisoare. În aceste condiții, nu e de mirare că mulți dintre ei au înnebunit.

În inima orașului Istanbul, vizibil de peste Bosfor, se află Palatul Topkapî, un complex enorm care slujea cândva drept reședință regală și sediu administrativ al sultanilor otomani.

O mare parte a complexului adăpostea haremul imperial, unde trăiau femeile din familia regală, inclusiv mama sultanului, soțiile și concubinele lui, copiii și slujitorii lor.

Legată de harem, însă ascunsă după un zid înalt, se află camera prinților otomani. Este o clădire cu un singur etaj, frumos decorată, cu tavan înalt, pereți cu faianță și podele acoperite de covoare.

Vitraliile ornamentate oferă o perspectivă asupra terasei înalte și asupra grădinii cu piscină de mai jos. În ciuda splendorii sale, această clădire avea un scop sinistru: era o închisoare în care erau ținuți toți posibilii succesori la tron, astfel încât să nu constituie o amenințare la adresa sultanului domnitor.

Aceste camere erau cunoscute drept „kafe”, cuvânt care înseamnă „cușcă”. Această practică deosebit de crudă a fost inventată la începutul secolului XVII, pentru a înlocui o tradiție chiar și mai barbară, descrisă în continuare.

În Imperiul Otoman, uciderea rudelor sultanului era prevăzută de lege

Încă de la început, în Imperiul Otoman era ceva obișnuit ca noul sultan să-și ucidă frații, chiar dacă unii dintre ei erau abia sugari. Ca multe alte dinastii islamice, turcii aplicau „legea celui mai în vârstă”.

Aceasta prevedea că moștenirea trecea de la un frate la altul, și nu de la tată la fiu. Așa că toți bărbații din generația mai înaintată în vârstă trebuiau să dispară înainte ca puterea să ajungă la cel mai vârstnic bărbat din generația următoare.

Această practică a stat la originea multor conspirații ale unor potențiali moștenitori împotriva fraților lor, dând naștere la crime, revolte și chiar războaie.

Sultanul Mehmet al II-lea, care a cucerit orașul Constantinopol în secolul XV, a fost primul care a transformat în lege această practică a crimelor rituale, hotărând că, „pentru a păstra ordinea în lume”, cel care ajungea pe tron după moartea unui sultan își va ucide frații și orice unchi sau veri care puteau reprezenta un pericol.

Toate acestea, pentru a reduce posibilitatea revoltelor și a războiului civil. În următorii 150 de ani, legea lui Mehmet a avut drept rezultat moartea a cel puțin 80 de membri ai dinastiei Osman.

Cel mai violent episod de fratricid din istoria Imperiului Otoman a avut loc la începutul secolului XVII, când proaspăt încoronatul sultan Mehmet al III-lea a ordonat ca toți cei 19 frați ai săi să fie strangulați cu frânghia de mătase.

Poate că acest episod brutal l-a afectat pe fiul lui Mehmet, Ahmed I, care, când a devenit sultan, a refuzat să-l ucidă pe Mustafa I, fratele său handicapat mintal.

În schimb, Mustafa I a fost pus sub arest la domiciliu în Palatul Topkapî și astfel s-a născut sistemul „cuștilor”.

Otomanii și-au dat seama că întemnițarea tuturor potențialilor moștenitori, care astfel nu mai puteau cauza probleme, era mai convenabilă decât uciderea lor, mai ales dacă sultanul murea brusc și nu avea niciun fiu, punând în pericol continuitatea dinastiei otomane.

În acest caz, cel mai vârstnic moștenitor era eliberat din „kafe” și urcat pe tron. Prinții erau duși în „kafe” încă de la vârsta de opt ani și rămâneau acolo până când mureau de bătrânețe sau era înscăunați.

Ușa „kafe”-ului era păzită mereu, însă prinții se bucurau de un anumit grad de libertate. Aveau acces la învățătură și li se permitea să aibă concubine, însă nu aveau voie să se însoare sau să aibă copii.

Anii de izolare îi afectau atât de mult pe acești prinți, încât mulți erau incapabili să-și facă datoria de sultan când ajungeau pe tron. Murad al IV-lea, care a ajuns pe tron în 1623, după moartea lui Mustafa I, a condus Imperiul Otoman cu mână de fier.

A interzis cafeaua, alcoolul și tutunul. Cine nu ținea cont de interdicție era bătut crunt, iar cei care repetau infracțiunea erau înecați în Bosfor.

Unele anecdote menționează că Murad al IV-lea ieșea deghizat noaptea străzile din Istanbul, intrând în diverse taverne. Dacă vedea pe cineva bând cafea sau fumând, își scotea hainele în care era deghizat și îl decapita pe infractor cu mâinile sale.

Uneori, sultanul stătea într-un pavilion de lângă Palatul Topkapî și trăgea cu săgeți în trecătorii sau barcagiii care se apropiau prea mult de complexul imperial.

Adeseori, la miezul nopții, ieșea din locuința sa cu sabia trasă și alerga desculț pe străzi, ucigând pe oricine îi ieșea în cale. O altă victimă tragică a sistemului „kafe” a fost Ibrahim cel Nebun.

Acesta a locuit vreme de 22 de ani în cuști, trăind mereu cu teama că va avea aceeași soartă ca frații săi, care fuseseră uciși.

La moartea sultanului, când i s-a cerut să urce pe tron, Ibrahim a crezut că fratele său era încă viu și că voia să-l prindă în capcană. Ibrahim a fost scos din „kafe” de către mama lui, care i-a arătat cadavrul sultanului.

Domnia de opt ani a lui Ibrahim a fost marcată de desfrâu și decadență. Ibrahim le-a permis slujitorilor săi oportuniști să conducă Imperiul Otoman în numele său.

Potrivit unei relatări a lui Dimitrie Cantemir, domn al Moldovei, Ibrahim își aduna frecvent concubinele în grădină și le punea să se dezbrace. Apoi, nechezând ca un cal, sultanul galopa printre ele.

Cu altă ocazie, Ibrahim a văzut dosul unei vaci și a fost atât de incitat, încât a pus să se toarne un mulaj de aur după fundul animalului. Mulajul a fost trimis prin întregul Imperiu Otoman, în încercarea de a găsi o femeie al cărei fund să semene cu el.

În pofida enormului său apetit sexual, cuprins de o criză de furie, Ibrahim a ordonat ca toate femeile din haremul său – adică 280 de concubine, potrivit unor surse – să fie executate prin înecare în Bosfor.

Efectul negativ al anilor petrecuți în izolare este bine documentat. Când a urcat pe tron, în 1687, după ce petrecuse 36 de ani în „kafe”-urile din Palatul Topkapî, Suleiman al II-lea a spus următoarele:

„Dacă s-a ordonat să fiu ucis, spuneți-mi… Începând cu copilăria, am petrecut 40 de ani în detenție. Este mai bine să mori o dată decât să mori în fiecare zi. Câtă teroare îndurăm ca să ne păstrăm viețile?!”

Ultimul sultan din Imperiul Otoman, Mehmet al VI-lea Vahidettin (care a domnit în perioada 1918-1922), avea 56 de ani când a urcat pe tron, după ce-și petrecuse întreaga viață în harem sau în „kafe”.

A fost închis în „kafe” de unchiul său Abdulaziz și a rămas acolo cât timp au domnit cei trei frați mai mari. A fost cea mai lungă și ultima întemnițare a unui viitor sultan.

Mehmet a domnit până când Imperiul Otoman a fost dizolvat, după Primul Război Mondial, devenind Republica Turcia.