Pe întinsul deșert peruvian, un pelican uriaș – lung de 285 de metri – a fost trasat în pământ cu o precizie care sfidează secolele. Nu este singur: alături de el, o maimuță de 110 metri, un păianjen de 46 de metri și un colibri de 50 de metri împart aceeași tăcere arsă de soare.
Cine și, mai ales, de ce a desenat aceste creaturi colosale pe Pampa Colorada, o câmpie roșietică de 500 de kilometri pătrați din sudul Peruului, rămâne una dintre marile enigme ale arheologiei. Majoritatea acestor geoglife au fost create acum peste două milenii.
Oamenii culturii Nazca, care au trăit între anii 200 î.Hr. și 600 d.Hr., sunt autorii principali ai acestor opere, deși unele figuri mai vechi, cu forme umane, poartă amprenta predecesorilor lor din cultura Paracas.
În timp ce desenele Paracas păstrează o tradiție mai veche, cu siluete antropomorfe, Nazca a ales să înfățișeze aproape exclusiv animale și plante, transformând deșertul într-un bestiar gigantic.
Observator astronomic sau calendar uriaș?
Aceste forme sunt imposibil de perceput de la sol. Privite de la nivelul ochiului, nu sunt decât șanțuri superficiale în pietrișul deșertic.
Abia de la înălțime, într-un avion sau dintr-un elicopter, ansamblul capătă sens și dezvăluie conturul unui condor de 135 de metri sau al unei orci de 65 de metri.
În 1941, istoricul american Paul Kosok a fost primul care a avut această perspectivă aeriană și a lansat o teorie care avea să devină celebră: liniile ar fi fost un imens observator astronomic.
Cercetătoarea germană Maria Reiche a dus ideea mai departe, susținând că geoglifele formează un calendar uriaș, cu figuri aliniate după constelații și solstiții. Dar în 1967, astrofizicianul Gerald Hawkins a spulberat această ipoteză.
După analize minuțioase, nu a găsit nicio corelație convingătoare între poziția stelelor și trasarea liniilor, notând concluziile în celebra enciclopedie Britannica.
Drumuri ceremoniale călcate în picioare
Atunci a intervenit un proiect internațional de cercetare, Nasca-Palpa Project, care a propus o cu totul altă poveste. Descoperirea unor platforme la capătul desenelor și a unor resturi de scoici considerate sacre în regiune a sugerat un scenariu diferit.
Liniile nu ar fi fost hărți cerești, ci drumuri ceremoniale. Ele ar fi fost călcate în picioare de mii de oameni în ritualuri legate de apă – un element vital într-un peisaj unde ploaia este o raritate. Aceste urme străvechi s-au păstrat datorită unui accident climatic.
Climatul extrem de uscat și vânturile care mătură nisipul din caneluri au protejat geoglifele de eroziune timp de secole. În anul 1994, situl Nazca a fost recunoscut de UNESCO drept patrimoniu mondial, dar includerea în listă nu a adus și răspunsurile definitive.
Nici astăzi nu există un consens clar asupra semnificației lor. Fie că sunt calendare, drumuri rituale sau hărți astronomice, liniile Nazca rămân o carte deschisă pe care nimeni n-a citit-o încă până la capăt.
