Spunem des despre cineva că trece „ca Vodă prin lobodă” atunci când umblă fără rost, fără grijă, de parcă nimic nu-l atinge. Expresia e vie, plastică. Dar povestea ei e cu totul alta decât par domnitorul plimbăreț și tulpinile fragede de lobodă.
În forma în care o folosim astăzi, sensul este limpede și consemnat: „a umbla fără grijă, de obicei dându-ți importanță”, explică profesorul de limba română Armand Ionescu, sens confirmat și de Dicționarul Explicativ al Limbii Române. Surpriza vine când coborâm spre origini.
Nici de lobodă nu e vorba, nici de un „vodă” anume. La început, expresia descria un obicei feudal și a trecut printr-o serie de deformări lingvistice până a căpătat forma de azi. În Ardealul medieval, iobagii și jelerii erau obligați la robotă — munca datorată stăpânului feudal.
Pe acest stăpân românii îl numeau, simplu, „domn”. Așa a apărut zicătoarea: „a trece ca domnul prin robotă”. Imaginea e grăitoare: domnul nu avea poverile țăranilor, nu-l strângeau obligațiile. Se plimba prin locul de muncă forțată cu detașarea celui scutit de griji. De aici, limba a făcut restul.
Printr -o contaminare firească, „domnul” s-a transformat în „vodă”, termen mai sonor pentru conducător, iar „robotă” a ajuns să sune ca „lobodă”. Accentuarea pe prima silabă și rima ușor de reținut au împins expresia în această formă.
Iar cum loboda era planta de toate zilele, nelipsită din ciorbe, urechea a fixat-o definitiv în vorbire. Astfel, un tablou feudal a devenit, prin jocul vorbelor, imaginea unei treceri nepăsătoare printr-o grădină de zarzavaturi.
Există și o a doua explicație, considerată plauzibilă, care leagă expresia de o adaptare din limba rusă. În acest registru, sensul originar ar fi „a curge de neoprit ca apa”. Rădăcina slavă „voda” înseamnă „apă”, iar „slobod”, în variantele sale, înseamnă „liber”.
Alăturate, dau ideea unui flux nestingherit, o trecere „slobodă” — o imagine care a putut aluneca firesc către înțelesul românesc al unei mișcări fără piedici și fără griji.
Indiferent de traseul ei, în uzul de azi expresia rămâne aceeași: „a umbla fără grijă, de obicei dându-ți importanță”, o formulă care poartă, în spatele ei, fie amintirea robei feudale, fie curgerea liberă a apei.
