Taxa pe sare a devenit scânteia care a incendiat o țară întreagă. În districtele cele mai asuprite fiscal, o gospodărie plătea echivalentul a 13% din venitul anual doar pentru acest produs de bază – o povară de cinci ori mai mare decât în zonele cu taxe reduse, acolo unde procentul era de doar 2,5%.
Pe măsură ce furia mocnea, un studiu al Fundației ROCKWOOL din Berlin a pus pentru prima dată cifre exacte pe acest resentiment istoric.
Cercetătorii au descoperit că între 1750 și 1789, regiunile sufocate de taxe – în special pe sare și de vamă internă – au cunoscut de două ori mai multe revolte față de zonele mai ușurate. Nemulțumirea nu s-a exprimat doar în stradă.
În „caietele de plângeri” ale stării a treia, prezentate regelui la începutul lui 1789, districtelor cu impozitele apăsătoare le corespund cu 72% mai multe reclamații legate de fiscalitate și taxe vamale, explică Marco Tabellini, coautor al studiului și profesor la Harvard Business School.
Când foametea s-a suprapus peste fiscalitate
Exasperarea populară s-a suprapus însă peste o criză naturală cumplită. În 1788, o vară secetoasă a secat recoltele, iar o iarnă neobișnuit de geroasă a înghețat proviziile. Pâinea s-a scumpit vertiginos, iar foametea a izbucnit în cascadă.
În acest climat de disperare, regele nu doar că nu oferea alinare, ci plănuia să mărească taxele. Vistieria Franței era aproape goală – golită de sprijinul militar masiv oferit coloniilor americane în Războiul de Independență și de cheltuielile extravagante ale curții de la Versailles.
Monarhul refuza cu obstinație declararea falimentului. Când pe 14 iulie 1789 Bastilia a căzut, ecoul a fost mai puternic tocmai în acele districte care plătiseră deja prețul cel mai mare.
Revoltele post-asalt au fost mai intense acolo, iar în august, privilegiile feudale – inclusiv scutirile de taxe ale nobilimii – au fost abolite sub presiunea maselor. Impactul inegalității fiscale nu s-a oprit însă la străzi. A pătruns direct în sălile de dezbatere.
Cum a dus taxa pe sare la executarea regelui
Deputații veniți din zonele cele mai împovărate au ținut discursuri parlamentare mai dure împotriva monarhiei, au susținut cu mai multă fervoare reformele revoluționare și, în ianuarie 1793, au fost mai predispuși să voteze pentru executarea regelui.
Analiza cuvântărilor rostite între mai 1789 și ianuarie 1793, realizată de economiști, a scos la lumină această legătură directă: resentimentul acumulat în fața unei taxe pe sare a dus, până la urmă, la căderea capului unui rege.
