De sub asfaltul orașelor de coastă se ridică o amenințare pe care puțini o văd. Pământul se scufundă. Și o face atât de repede încât, în multe locuri, oceanul pare că urcă de două ori mai rapid decât în restul lumii. Nu e doar încălzirea globală.
Un studiu publicat recent în Nature Communications dezvăluie că, acolo unde trăiesc milioane de oameni, activitățile umane apasă literalmente solul în jos.
Cercetătorii de la Institutul German de Cercetare Geodezică și de la Universitatea Tulane au calculat pentru prima dată amploarea exactă a acestui fenomen ascuns. Rezultatul? Pe coastele dens populate, nivelul relativ al mării crește în medie cu aproximativ 6 milimetri pe an.
E aproape dublu față de efectul pur al schimbărilor climatice și de trei ori mai mult decât media globală când vine vorba de întinderea litoralului.
Mâna omului, principala cauză a scufundării coastei
Diferența o face exact ceea ce se întâmplă sub picioarele noastre. Apa potabilă extrasă cu nemiluita, petrolul și gazele scoase din adâncuri, sedimentele fragile din delte care se compactează sub greutatea clădirilor, ba chiar și propria greutate a orașelor care cresc haotic.
Toate acestea fac ca terenul să cedeze. Procesele geologice lente, cum ar fi mișcările tectonice, se adaugă și ele, dar vina principală, spun oamenii de știință, ține de deciziile noastre.
Dr. Julius Oelsmann, autorul principal al studiului, explică limpede paradoxul: încercăm să urmărim creșterea oceanelor, dar uităm să ne uităm la uscat. Ceea ce amplifică efectiv catastrofa este exact ceea ce facem noi acolo.
Astfel, în țări precum Thailanda, Bangladesh, Nigeria, Egipt, China sau Indonezia, ratele anuale de creștere relativă a mării ajung la 7-10 milimetri. Și Statele Unite, Țările de Jos sau Italia nu scapă nevătămate, cu valori de 4-5 milimetri pe an.
Printre cele mai vulnerabile puncte de pe hartă se numără Jakarta, care pierde teren cu 13,7 milimetri în fiecare an, Tianjin cu 13,5, Bangkok cu 8,5, Lagos cu 6,7 și Alexandria cu 4 milimetri. Dar cifrele naționale ascund contraste și mai dure chiar și între cartierele aceluiași oraș.
În Jakarta, de exemplu, unele zone se prăbușesc cu până la 42 de milimetri anual, în timp ce altele, paradoxal, se ridică. În Suedia sau Finlanda, dimpotrivă, solul crește natural, iar nivelul mării pare să scadă. Cheia, spun specialiștii, stă în apele subterane.
Extracția lor excesivă e principala cauză a scufundării. Florian Seitz, profesor de geodezie la TUM, subliniază că tocmai aici intervine politica locală: gestionarea resurselor de apă poate face diferența dintre un dezastru accelerat și unul încetinit.
Se poate opri scufundarea? Lecțiile din Tokyo și Texas
Dovezile vin din două locuri care au reușit să întoarcă trendul. În Tokyo, acum câteva decenii, terenul se scufunda cu peste 10 centimetri pe an, iar în zonele cele mai afectate ajungea la 24 de centimetri.
Intervenția guvernului, cu măsuri stricte și surse alternative de apă, a redus dramatic prăbușirea. La fel s-a întâmplat și în regiunea Harris-Galveston din Texas.
Acolo, pomparea masivă a apelor subterane a fost reglementată începând din 1975, când s-a înființat un district special care încurajează conservarea și alternativele. Fenomenul poate fi oprit. Întrebarea e dacă orașele care astăzi se scufundă cel mai rapid vor apuca să ia aceleași decizii la timp.
