Acum aproape jumătate din populația Argentinei era formată din oameni de culoare. Astăzi, proporția lor oficială nu atinge nici măcar unu la sută.
În jurul anului 1780, recensămintele coloniale spaniole arătau că 37% dintre locuitori erau afro-descendenți, iar în nord-vestul țării, procentul sărea de 50%. Cum a putut o treime dintr-o națiune să se estompeze aproape complet din statistici și din memorie?
Răspunsul nu este un accident al istoriei. Este o poveste despre războaie sângeroase, epidemii letale și o politică de stat gândită rece, menită să transforme Argentina într-o țară exclusiv albă, de factură europeană.
Totul a început la sfârșitul secolului al XVI-lea, când primii sclavi aduși din Africa au ajuns pe țărmurile Rio de la Plata. Până la începutul secolului al XIX-lea, ei formau coloana vertebrală a forței de muncă și a culturii locale.
O catastrofă planificată
În 1813, o lege a acordat libertate copiilor născuți din mame sclave, dar abrogarea oficială a sclaviei nu a adus și egalitate. De fapt, abia după 1850 lanțurile au căzut cu adevărat, iar după aceea, discriminarea sistemică i-a ținut pe afro-argentinieni la marginea societății.
Primul val devastator a venit din recrutările militare. În Războiul de Independență, între 1810 și 1818, și în războaiele civile care au urmat, bărbații de culoare au fost promiși libertatea în schimbul vieții. Au fost plasați în primele linii, acolo unde primejdia era maximă.
Războiul Triplei Alianțe, între 1864 și 1870, a curmat viața a mii dintre ei. A urmat o catastrofă sanitară. În 1871, o epidemie de febră galbenă a lovit Buenos Aires. Comunitatea de culoare locuia în cartierele insalubre, precum San Telmo sau Montserrat, fără acces la medicină.
În timp ce elitele băgăte au fugit din oraș, populația săracă a fost abandonată să moară în proporții catastrofale. Dar poate cea mai dureroasă lovitură nu a venit din întâmplare, ci din calcul.
Conducători precum președintele Domingo Faustino Sarmiento, aflat la putere chiar în anul epidemiei, credeau că progresul țării depinde de eliminarea elementelor indigene și africane.
„Peste douăzeci de ani, va trebui să mergem în Brazilia pentru a mai vedea oameni de culoare”, se spunea în cercurile politice ale vremii. Planul a fost pus în aplicare cu două instrumente principale. Primul a fost imigrația europeană masivă.
Între 1880 și 1930, peste 4 milioane de italieni și spanioli au sosit în Argentina, diluând instantaneu procentul minorităților de culoare. Al doilea a fost asimilarea forțată. Din cauza dezechilibrului de gen provocat de războaie, femeile afro-argentiniene s-au căsătorit cu imigranții europeni.
În câteva generații, trăsăturile fizice africane au fost absorbite vizual în masa populației. Statul a dus această invizibilitate până la capăt. Începând cu recensământul din 1895, categoriile rasiale au fost eliminate complet din formularele oficiale.
„În Argentina, negrii nu există, aceasta este o problemă braziliană”, spunea mai târziu fostul președinte Carlos Menem. Prin declararea tuturor cetățenilor drept simpli „argentinieni”, s-a creat iluzia unei populații omogene și europene.
Amprenta africană în sufletul Argentinei
Totuși, amprenta africană a rămas ascunsă în sufletul țării. Cel mai faimos simbol cultural argentinian, tango, s-a născut în secolul al XIX-lea din fuziunea ritmurilor aduse de sclavi, precum candombe, cu dansurile imigranților europeni.
Însuși cuvântul „tango” provine, cel mai probabil, din limbile vest-africane, însemnând „loc închis” sau „pământ sacru”. În ultimii ani, eforturile organizațiilor neguvernamentale și ale istoricilor au început să rupă tăcerea.
La recensămintele recente, întrebările despre auto-identificarea ca afro-descendent au fost reintroduse. Sute de mii de argentinieni poartă, chiar și fără să aibă pielea închisă la culoare, genele sclavilor africani care au construit națiunea.
O mare parte din povestea lor abia acum începe să fie spusă.
