În anul 1167, Benjamin din Tudela, un rabin spaniol, a vizitat Siria, ca parte a unei călătorii de 13 ani prin Orientul Mijlociu și Asia. Descrierea sa cu privire la Siria include prima relatare europeană despre un grup care avea să provoace oroare și fascinație în Occident: asasinii.
Benjamin a descris o sectă războinică, ascunsă în fortărețe montane și care se supunea unui lider misterios cunoscut sub numele de Bătrânul din Munte. În următoarele două secole, cruciații și călătorii au adus în Europa propriile lor povești, adăugând noi detalii senzaționale la legenda asasinilor.
Se spunea că erau experți în „arta crimei”, antrenați din copilărie să folosească furtișagul și înșelăciunea, și că erau atât de devotați conducătorului lor, încât își sacrificau viața pentru cel mai mic capriciu al acestuia, conform Enciclopediei Britannica.
Determinarea lor fanatică era rezultatul consumului de droguri sau al unui proces de spălare a creierului în care recruții erau ținuți într-o grădină paradisiacă aprovizionată cu mâncare bună și femei frumoase.
De la aceste legende a pornit cuvântul asasin, care a intrat curând în limbile europene ca substantiv comun, însemnând „un ucigaș, de obicei unul care ucide pentru bani sau din motive ideologice”.
După Evul Mediu, legendele asasinilor au continuat să se propage în Europa, unde poveștile picante și amețitoare despre Orientul Mijlociu au fost întotdeauna populare, și încă mai apar din când în când în cultura pop occidentală.
Un exemplu recent notabil este seria de jocuri video „Assassin’s Creed”, care prezintă un ordin de ucigași care escaladează ziduri și sar pe acoperișuri pentru a-și vâna dușmanii.
Au existat asasinii cu adevărat? Cât de mult din toate aceste povești se bazează pe fapte?
Asasinii chiar au existat, într-un fel. Legendele se bazează pe ismailiții nizari – un grup desprins din ramura ismailiților din islamul șiit – care au ocupat un șir de castele montane din Siria și Iran de la sfârșitul secolului al XI-lea până la cuceririle mongole de la mijlocul secolului al XIII-lea.
Aceștia au cucerit primul lor castel, Alamut, în nordul Iranului, de la Imperiul Selgiuc sunnit în 1090, sub conducerea lui Hassan-e Sabbah, un teolog și misionar ismailit. Având sediul la Alamut, forțele ismailiților nizari au cucerit o serie de alte castele, creând un mic stat.
Fiind mult mai slabi din punct de vedere militar decât principalii lor adversari, nizarii se bazau pe războiul de gherilă care includea spionajul, infiltrarea în teritoriul inamic și uciderea țintită a liderilor inamici.
Una dintre cele mai importante victime ale lor a fost vizirul selgiuc Nizam al-Mulk, care a fost înjunghiat de un luptător nizari deghizat în călugăr, în 1092.
Pe măsură ce se răspândea vestea despre amenințarea invizibilă a nizarilor, adversarii lor au fost nevoiți să ia o serie de măsuri – călătorind cu gărzi de corp, purtând zale pe sub haine -, uneori fără niciun rezultat.
Cruciații europeni au fost, de asemenea, luați în vizor; Conrad de Monferrat a fost asasinat de nizari cu câteva zile înainte de a fi încoronat rege al Regatului Cruciat al Ierusalimului în 1192.
Bătrânul din Munte, șeful menționat în legendele asasinilor, a fost și el o figură reală. Numele său era Rashid al-Din Sinan și i-a condus pe nizari timp de aproape 30 de ani, la apogeul puterii lor, la sfârșitul secolului al XII-lea.
Dar nici poveștile care au circulat în Europa nu au fost în totalitate exacte. Este important să ne amintim că majoritatea informațiilor despre nizari care au ajuns în Europa proveneau din două surse ostile, musulmanii sunniți și cruciații, și că aspectele mai ciudate ale legendelor, cum ar fi utilizarea drogurilor, nu sunt susținute de surse ismailite.
Chiar și numele de asasin, din termenul „hashishin” („consumator de hașiș”), era peiorativ și nu a fost niciodată folosit de către nizari. Și, bineînțeles, aceștia nu au fost singurii care au folosit crima politică.
Sunniții și cruciații din Orientul Mijlociu au practicat, de asemenea, asasinatul. Desigur, și europenii, la rândul lor, erau perfect capabili de asasinate, practica uciderii rivalilor politici existând cu mult timp înainte de apariția nizarilor.
