În adâncul unei peșteri din sudul Italiei, la Grotta del Romito, o înmormântare dublă veche de peste 12.000 de ani a păstrat o poveste pe care știința de astăzi o poate, în sfârșit, citi.
O echipă internațională de cercetători, coordonată de Universitatea din Viena și Centrul Spitalicesc Universitar din Liège, a reanalizat rămășițele descoperite în 1963 și a semnat în New England Journal of Medicine cel mai timpuriu diagnostic genetic al unei tulburări rare de creștere.
Rezultatul deschide o fereastră surprinzător de clară către sănătatea, legăturile de familie și grija într-o comunitate din Paleoliticul superior. De -a lungul deceniilor, arheologii au fost intrigați de felul în care cele două persoane au fost înhumate: strâns lipite, aproape ca într-o îmbrățișare.
„Romito 2”, o tânără cu membre vizibil scurtate, despre care s-a crezut inițial că este de sex masculin, odihnea în brațele lui „Romito 1”, considerată o femeie adultă. Nu existau urme de răni sau traumatisme.
Diferențele de statură ieșeau însă în evidență: Romito 2 măsura aproximativ 110 centimetri – un indiciu compatibil cu o tulburare scheletică rară numită displazie acromezomelică, deși numai oasele nu puteau confirma diagnosticul;
Romito 1 era și ea mai scundă decât media epocii, în jur de 145 de centimetri. Răspunsurile au venit din cea mai densă porțiune a osului temporal, unde ADN-ul antic se conservă cel mai bine. Din petros, cercetătorii au extras și secvențiat material genetic din ambele schelete.
Analizele au arătat că persoanele erau rude de gradul întâi și, mai mult, că erau ambele femei: cel mai probabil, mamă și fiică. În genomul fiicei au fost identificate mutații într-o genă esențială pentru dezvoltarea oaselor, confirmând boala ereditară rară sugerată de morfologia scheletică.
Mama purta o variantă mai ușoară a aceleiași mutații, o piesă lipsă care explică de ce și statura ei era redusă. Această potrivire între semnăturile genetice și urmele lăsate în oase rezolvă un mister vechi și împinge cu mult înapoi în timp istoria bolilor genetice rare.
Și spune ceva esențial despre viața de zi cu zi în acea comunitate. În ciuda provocărilor fizice, Romito 2 a trăit până la adolescență sau la vârsta adultă tânără. Supraviețuirea ei, notează autorii, nu e întâmplătoare.
„Credem că supraviețuirea ei ar fi necesitat un sprijin susținut din partea grupului său, inclusiv ajutor cu hrana și mobilitatea într-un mediu provocator”, afirmă Alfredo Coppa, de la Universitatea Sapienza din Roma.
Pentru paleogenomică, studiul marchează o dublă reușită: nu doar reconstituie legături de rudenie și episoade din istoria populațiilor antice, ci permite și identificarea, cu precizie moleculară, a unor boli rare la oamenii preistorici.
În Grotta del Romito, datele genetice și contextul arheologic se întâlnesc într-o poveste coerentă, în care gestul unei îmbrățișări și urmele lăsate în ADN poartă aceeași greutate a dovezii.
Descoperirea arată că astfel de afecțiuni nu sunt fenomene recente, ci capitole vechi, profund umane, din cronicile speciei noastre.
