În 1979, nordul statului Utah a fost zguduit de un cutremur pe care nimeni nu l-a putut explica. Magnitudinea de 3,8 părea banală, dar adâncimea la care s-a produs a fost imposibil de ignorat. Mai mult de 55 de mile sub nivelul mării – atât de adânc încât seismologii au refuzat să creadă ce vedeau.
Acolo, în mantaua superioară a Pământului, un strat situat imediat sub scoarță, cutremurele continentale nu ar fi trebuit să existe. Semnalele erau clare, însă comunitatea științifică a rămas sceptică.
Timp de zeci de ani, cercetătorii au dezbătut dacă acea adâncime era reală sau o simplă eroare de măsurare. George Zandt, pe atunci seismolog la Universitatea din Utah, a fost unul dintre puținii care au crezut în date.
„Am făcut analize suplimentare care m-au convins, dar a fost aproape imposibil să-i conving pe ceilalți”, a mărturisit el mai târziu.
Misterul părea destinat să rămână nerezolvat – până când o echipă de cercetători a decis să reexamineze cazul, împreună cu alte opt evenimente seismice similare înregistrate în aceeași regiune.
Confirmarea misterioasă a cutremurelor din mantaua superioară
Rezultatul, publicat recent în „The Seismic Record”, confirmă ceea ce Zandt bănuise dintotdeauna: toate cele nouă cutremure au avut originea în mantaua superioară, la zeci de mile sub limita dintre scoarță și manta.
Oamenii de știință le numesc „evenimente arhetipale ale mantalei continentale” și le asociază cu mișcări extrem de lente în interiorul planetei. Dar ceea ce le face cu adevărat stranii este comportamentul lor.
Spre deosebire de cutremurele obișnuite, care lovesc de-a lungul liniilor de falie de la suprafață, aceste evenimente profunde nu produc nici preșocuri, nici replici. „Este un mister al fizicii fundamentale”, spune Keith Koper, profesor de geologie la Universitatea din Utah și coautor al studiului.
„Cum, naiba, se pot întâmpla astfel de lucruri?”
Mecanismul seismic ascuns sub Cratonul Wyoming
Întrebarea nu este doar teoretică. Cercetătorii nu au absolut nicio idee cât de mari ar putea deveni aceste cutremure adânci. „Pentru cutremurele crustale, putem estima magnitudinea maximă”, explică Koper. „În cazul acestora, nu știm.
” Studiul arată că toate cele nouă evenimente s-au concentrat lângă marginea vestică a Cratonului Wyoming – o secțiune străveche a litosferei care se întinde deasupra nordului Utahului și sud-vestului statului Wyoming.
Temperaturile din mantaua înconjurătoare pot depăși 1.300 grade Fahrenheit, creând un mediu complet diferit de cel de lângă suprafață. Materialul mantalei curge extrem de lent în jurul acestui craton rigid, ca apa în jurul unui obstacol.
Pe parcursul a milioane de ani, tensiunile se acumulează acolo unde fluxul este deviat. „La scara timpului geologic, mantaua lovește cratonul și apoi curge în jurul lui”, explică Koper.
„Această interacțiune – fluxul deviat în jurul rădăcinii dure – provoacă o rată crescută de deformare și creează tensiuni suplimentare. ” Pentru a face imaginea mai clară, Koper compară fenomenul cu un aisberg: chila sa se mișcă prin apă, iar obstacolele generează perturbații.
„Considerăm că această interacțiune dintre chila aisbergului și mediul înconjurător este cea care duce la aceste cutremure. ” Noua cercetare nu închide dosarul. Dimpotrivă, deschide mai multe întrebări decât răspunsuri.
Un lucru este însă cert: sub nordul statului Utah, la zeci de mile adâncime, Pământul ascunde un mecanism seismic despre care oamenii de știință abia încep să învețe.
