În chihlimbarul libanez, o insectă preistorică s-a păstrat 125 de milioane de ani. Astăzi, a ajuns să rescrie tot ce știam despre țânțari.
Specimenul, perfect conservat, este un mascul. Aparatul său bucal lung și perforant, prevăzut cu mandibule ascuțite, trădează o dietă care astăzi ar părea absurdă: sânge. În lumea modernă, doar femelele țânțarilor mai practică hematofagia, sug sânge pentru a-și hrăni ouăle. Masculii s-au retras de mult în dulceața nectarului.
Dar acum 125 de milioane de ani, în Cretacicul timpuriu, regulile jocului erau cu totul altele. Descoperirea, publicată în Current Biology, nu este doar un record, ci o adevărată schimbare de paradigmă.
Cercetătorii au denumit noua specie Libanoculex intermedius, iar particularitățile sale i-au obligat să creeze o subfamilie complet nouă de țânțari dispăruți: Libanoculicinae.
Analizele detaliate ale antenelor, aripilor și, mai ales, ale aparatului bucal – toate păstrate în rășina fosilizată – au relevat un detaliu șocant. Ambele exemplare studiate erau masculi. Și amândoi erau echipați pentru a perfora pielea și a suge sânge.
Până acum, cele mai vechi fosile confirmate de țânțari datează din Cretacicul mijlociu. Această descoperire împinge înapoi atestarea cu aproximativ 30 de milioane de ani. Studiile moleculare sugeraseră deja că familia Culicidae a apărut în Jurasic, dar dovezile fizice lipseau.
„Aici avem una din Cretacicul timpuriu”, a explicat dr. André Nel de la Muzeul Național de Istorie Naturală din Paris. O piesă care umple un gol uriaș în arborele genealogic al insectelor.
Chihlimbarul provine din faimoasele zăcăminte libaneze, printre cele mai vechi situri cu incluziuni biologice din lume. Rășina s-a format exact în momentul în care plantele cu flori începeau să domine peisajul, iar polenizatorii explodau în diversitate. Ecologic, era o fereastră crucială.
În acea lume în fierbere, masculii țânțarului nu se mulțumeau cu polen. Cercetătorii nu știu încă de ce. Poate aveau nevoie de proteine pentru altceva. Poate competiția era acerbă. Sau poate pur și simplu încă nu evoluaseră specializarea modernă.
Analiza filogenetică a arătat că Libanoculex intermedius făcea parte dintr-o linie genealogică separată chiar înaintea unui alt grup celebru de țânțari dispăruți, Burmaculicinae.
Clasificarea taxonomică este vitală pentru a reduce „decalajul liniei fantomă” – acea diferență dintre ceea ce prezic testele moleculare și ceea ce găsesc paleontologii. Specimenele capabile să umple astfel de lacune sunt extrem de rare, mai ales când vine vorba de insecte fragile.
Cercetătorii sunt încrezători că fosilele vor juca un rol cheie în înțelegerea modului în care au evoluat primii țânțari. Dincolo de dieta neobișnuită, descoperirea trasează o cronologie mult mai clară pentru apariția adaptărilor fizice necesare hrănirii cu sânge.
În lucrările viitoare, oamenii de știință vor încerca să afle de ce masculii preistorici simțeau nevoia de sânge. Și, mai ales, de ce au renunțat la acest obicei, lăsându-le femelelor moștenirea sângeroasă.
