Invențiile necesită mult timp și efort, nopți nedormite și o concentrare de neclintit. După ce depui toate aceste eforturi, cel mai dezamăgitor este să vezi că munca ta nu folosește nimănui.

Cu toate acestea, unele invenții ratate își găsesc, în timp, o nouă întrebuințare. Îți prezentăm o listă cu cinci astfel de invenții, care au avut inițial scopuri total diferite de cele pe care îl îndeplinesc azi.

În secolul XVIII, doi doctori scoțieni au inventat prototipul drujbei moderne. Acest prototip trebuia să fie un instrument chirurgical care să ajute în cazul nașterilor dificile.

Niciun om întreg la cap nu ar asocia o drujbă cu nașterile, însă scopul inițial al acestor unelte era să ajute la aducerea pe lume a copiilor. Un dispozitiv similar, cunoscut drept osteotom („tăietor de oase”), a fost inventat în 1830 de către ortopedul german Bernhard Heine.

Acesta este motivul pentru care originea invenției drujbei este atât de controversată. În 1785, James Jeffray și John Atkin au proiectat prototipul drujbei pe care o știm astăzi, un fierăstrău care tăia cu partea sa concavă.

Inițial, instrumentul avea să fie folosit pentru pentru tăierea și înlăturarea oaselor bolnave. Ideea a fost ilustrată și în cartea lui John Aitken, „Principii ale moșitului”,  în 1786. Aplicația chirurgicală a drujbelor a fost acceptată în cea mai mare parte a secolului XIX.

Drujbele au început să fie folosite în industria lemnului abia în secolul XX. Unul dintre primele brevete pentru drujbă i-a fost oferit lui Samuel Bens în 1905.

Bens a declarat că drujba putea fi foarte eficientă la tăierea coniferelor uriașe. În 1926, Andreas Stihl a fabricat prima drujbă electrică, după care, în 1929, a creat drujba cu benzină.

Tocurile înalte au fost proiectate de cavaleriștii persani pentru a-și păstra echilibrul în șa în timp ce trăgeau cu arcul. Mai târziu, în Europa secolului XVII, tocurile erau purtate de nobili ca semn al statutului social. În cele din urmă, au devenit parte a modei pentru femei.

Tocurile își au originea în secolul X, când persanii purtau pantofi speciali în timpul călăritului. Modelul tocurilor cu care suntem familiarizați azi a fost introdus în Europa în secolul XVII de către ambasada persană a șahului Abbas I.

Tocurile înalte au devenit un simbol al clasei și al statutului. Fețele regale, printre care și Ludovic al XIV-lea al Franței, au început să le poarte.

Autoritățile alocau o anumită mărime a tocului, în funcție de statutul social al purtătorului. Mărimea tocurilor era de 1.3 centimetri pentru oamenii de rând, 2.5 centimetri pentru burghezi, 3.8 centimetri pentru cavaleri, 5 centimetri pentru nobili și 6.3 centimetri pentru prinți.

Femeile au preluat imediat moda tocurilor, însă cele pentru femei erau mai subțiri și mai ascuțite decât tocurile pentru bărbați. După Revoluția Franceză, în deceniul nouă al secolului XVIII, tocurile au devenit un element popular al modei feminine.

Apoi, odată cu inventarea mașinii de cusut și cu apariția altor tehnologii, rata de producție a tocurilor a crescut. Reclamele din timpul celor două războaie mondiale au contribuit la formarea imaginii tocurilor până în ziua de azi.

Foliile cu bule de aer au fost inventate în 1957, drept tapet. Cum nu s-au vândut prea bine, au fost comercializate drept izolator pentru sere, până când, în cele din urmă, au devenit material de împachetat.

Foliile cu aer sunt folosite foarte frecvent la împachetare și, uneori, pot avea un efect terapeutic (foarte mulți oameni consideră că spartul bulelor de aer este relaxant).

Sunt un fel de pernă pentru obiectele fragile, care nu rezistă la șocuri și se sparg cu ușurință. Prima folie cu bule de aer a fost creată în 1957 de inginerii Alfred Fielding și Marc Chavannes, din New Jersey.

Modelul lor era compus din două perdele de duș cusute laolaltă, între care se formau niște bule mici de aer. Cei doi au încercat să-și vândă invenția drept tapet, însă fără succes.

Apoi, au încercat să introducă invenția pe piață drept izolator pentru sere și, în cele din urmă, au descoperit că produsul putea fi foarte folositor în industria ambalajelor.

Unul dintre primii lor clienți a fost IBM, care folosea foliile pentru a proteja computerele IBM 1401 în timpul transportului.

Pentru unii, spargerea bulelor de aer este alungătoare de stres. De fapt, unele companii au „birouri antistres”, pline cu folii cu bule de aer pe care angajații nervoși le pot sparge pentru a se calma.

Botoxul a fost inventat pentru a trata spasmele musculare, relatează Reader’s Digest. Beneficiile cosmetice ale botoxului au fost descoperite abia în 1987 de doctorul Alistair Carruthers și de soția lui, Jean.

Toxina botulinică – sau botoxul – este o neurotoxină responsabilă de boala numită botulism. Toxina este produsă în mod natural de bacteria Clostridium botulinum.

În 1980, Alan Scott a început să producă toxină botulinică în laboratorul său din California pentru a trata pacienții care sufereau de strabism. În 1986, după ce substanța a devenit greu de procurat, pacienții au început să călătorească în Canada pentru a fi tratați.

În 1987, doctorul Alistair Carruthers, din Vancouver, a descoperit că botoxul are întrebuințări cosmetice, după ce o pacientă i-a cerut să-i injecteze botox în frunte, deoarece astfel îi dispăreau ridurile.

Alfabetul Braille a fost inventat pentru a fi folosit de soldații francezi ca „scris de noapte”. Sistemul Braille a fost modificat în 1824, pentru a putea fi folosit de persoanele cu deficiențe de vedere.

Napoleon a vrut să creeze un sistem care să le permită soldaților francezi să comunice unul cu altul pe timp de noapte fără să scoată niciun sunet. Charles Barbier, căpitan în armata franceză, a inventat un cod militar cunoscut drept „scris de noapte”.

Sistemul era alcătuit din 12 puncte protuberante, care codificau 36 de sunete diferite. Dar sistemul s-a dovedit a fi prea greu de înțeles, motiv pentru care armata l-a respins în cele din urmă.

Însă, în 1821, când a vizitat Institutul Regal pentru Orbi, Charles Barbier i-a prezentat „scrisul de noapte” lui Louis Braille. Acesta din urmă a identificat două erori în sistem.

În primul rând, punctele reprezentau numai sunete, și nu ortografierea cuvintelor. În al doilea rând, degetul nu putea să cuprindă toate cele 12 puncte fără să se miște.

Braille a sugerat ca punctele să fie reduse la șase și să se aloce anumite tipare literelor alfabetului. Ideile lui au fost luate în considerare și au fost făcute diferite modificări, fiind astfel creat sistemul de scriere independent pentru nevăzători.