Sub pământ, în adâncul unui sistem de peșteri din Insula de Nord a Noii Zeelande, o capsulă a timpului a stat intactă peste un milion de ani.
Între două straturi de cenușă vulcanică, depuse la distanță de jumătate de milion de ani una de cealaltă, s-au păstrat fragmentele unui ecosistem dispărut complet. Cercetătorii au scos la lumină un ansamblu de oase care rescrie istoria naturală a insulei.
Primele analize au scos la iveală o diversitate neașteptată. În sedimente au fost găsite rămășițe aparținând la 12 specii de păsări și 4 specii de broaște. Dintre acestea, câteva sunt complet necunoscute științei.
O bună parte dintre specii nu mai există în regiune, iar unele nu au lăsat urmași în fauna modernă. Cert este că biodiversitatea acelor păduri și tufărișuri antice era cu mult mai bogată decât s-a crezut vreodată. Stratul de cenușă vulcanică a jucat un rol esențial.
Un depozit datează de acum aproximativ 1,55 milioane de ani, iar celălalt de acum circa 1 milion de ani. Între ele, materialul biologic a fost sigilat într-o manieră care a permis conservarea oaselor fragile și o datare precisă a contextului geologic, fără ca elementele să fie deranjate de milenii.
Arhiva naturală a funcționat perfect, oferind o fereastră rară către o epocă despre care nu se știa aproape nimic.
Au declanșat oamenii extincția speciilor din Noua Zeelandă?
Impactul descoperirii ține de ceea ce dezvăluie despre dispariția speciilor. Multă vreme, extincțiile din Noua Zeelandă au fost puse exclusiv pe seama colonizării umane, care a început acum aproximativ 750 de ani. Noile dovezi schimbă radical această viziune.
Estimările arată că între 33 și 50 la sută din speciile de pe insulă au pierit cu milioane de ani înainte ca oamenii să pună piciorul pe acest pământ.
Schimbările repetate ale habitatelor – pădurile și tufărișurile transformându-se în mod dramatic – au forțat resete succesive ale populațiilor de păsări.
Autorul principal al studiului, Trevor Worthy, un paleontolog de la Universitatea Flinders, descrie ceea ce au găsit ca fiind o avifaună complet nouă pentru Noua Zeelandă, înlocuită mai târziu de cea pe care oamenii au întâlnit-o.
Coautorul Paul Scofield, de la Muzeul Canterbury, a mers și mai departe, afirmând că aceasta nu a fost doar o pagină lipsă din istoria antică, ci un adevărat volum lipsă.
Ecosisteme prăbușite și diversificare forțată de mediu
Printre cele mai spectaculoase piese se numără un papagal recent identificat, botezat Strigops insulaborealis, rudă timpurie a speciilor moderne. Spre deosebire de urmașii săi, acesta avea picioare mai slabe, ceea ce sugerează că era posibil capabil de zbor.
Cercetătorii au găsit și rămășițele unui strămoș al takahē-ului, acea pasăre mare care nu poate zbura, dar și ale unui porumbel dispărut, înrudit strâns cu porumbeii australieni cu aripi bronzate. Linia acestuia din urmă extinde semnificativ aria de distribuție cunoscută în trecutul îndepărtat.
Ceea ce reiese cu claritate este că fauna unică a insulei nu s-a dezvoltat într-o evoluție lentă și constantă. Din contră, ea a fost modelată de perturbații ecologice repetate.
Ecosistemele s-au prăbușit și s-au reconstruit, iar speciile care au supraviețuit au făcut-o printr-o diversificare forțată de schimbările de mediu. Lacunele din înregistrările fosile, care au ținut decenii întregi istoria ecologică preumană în ceață, încep să se umple.
Peștera a livrat cheia unui trecut despre care nimeni nu știa că există.
