Câteva sute de kilometri de traseu perfect rectiliniu, tăind câmpii și coline ca o linie trasată cu rigla. Cum puteau romanii, cu două mii de ani în urmă, să construiască drumuri atât de drepte încât unele porțiuni nici astăzi nu deviază?
Răspunsul nu stă într-o singură metodă magică, ci într-un set de unelte ingenioase și într-o forță de muncă eterogenă, de la soldați la prizonieri. Pe Via Appia, de exemplu, care lega Roma de portul Brundisium pe peste 500 de kilometri, aliniamentele rectilinii nu erau un accident.
Erau rezultatul unor măsurători riguroase, făcute cu dispozitive pe care arheologii le cunosc mai degrabă din texte decât din descoperiri fizice. Instrumentul-cheie, considerat cel mai important de către specialiști, era groma.
Un stâlp vertical, cu o cruce în formă de X în vârf, de unde atârnau greutăți. Prin alinierea acestor greutăți, topografii romani puteau proiecta o linie dreaptă pe distanțe uriașe – un fel de ochean rudimentar, dar incredibil de eficient pe teren deschis. Existau însă și alte unelte.
Dioptra, menționată în scrierile antice, dar niciodată găsită în săpături, era un tub montat pe un suport, care permitea vizarea unui punct îndepărtat cu o precizie remarcabilă.
Iar pentru a verifica orizontalitatea terenului, romanii foloseau chorobatul – o masă de lemn de aproape șase metri lungime, sprijinită pe picioare și echipată cu greutăți care indicau dacă planul era drept.
Când romanii renunțau la linia dreaptă
Cu toate acestea, realitatea este mai nuanțată decât mitul drumurilor perfect drepte.
Pe harta recentă care a inventariat aproximativ 300.000 de kilometri de drumuri romane – și probabil că multe altele zac încă ascunse – specialiștii au observat că preferința pentru rectiliniu se aplica mai degrabă câmpiilor.
În zonele muntoase sau în terenuri dificile, traseele se adaptau reliefului, iar unele drumuri din sudul Angliei, cum este Stane Street, de aproximativ 92 de kilometri, păstrează porțiuni drepte, dar nu pe întreaga lungime.
De fapt, cercetătorii cred că drumurile moderne, proiectate pentru viteze mari ale mașinilor, sunt în ansamblu mai drepte decât cele romane.
Când să folosești rigla și când să o lași deoparte
Mai mult, nu a existat niciodată o rețetă unică în tot Imperiul. Metodele de construcție și topografie variau de la o regiune la alta, de la o epocă la alta, și chiar de la o echipă de muncitori la alta.
La șantierele rutiere lucrau soldați, sclavi, prizonieri și localnici forțați – iar pentru lucrările delicate, precum podurile, erau chemați meșteșugari plătiți.
Așa că, dacă pe o porțiune din Orientul Mijlociu, de la Antiohia până în zona actualei Gaza, coasta era străbătută de o arteră aproape perfect dreaptă, în Alpi sau în Apenini aceeași inginerie se îndoaia după voia văilor.
Secretul nu era o singură unealtă, ci modul în care romanii știau când să folosească rigla și când să o lase deoparte.
