Timp de decenii, oamenii de știință au întrebat Universul tăcerea. Dacă există miliarde de galaxii și trilioane de stele, dacă planete locuibile sunt probabil o regulă, nu o excepție, atunci de ce nu a ajuns la noi niciun semn? De ce nimeni nu a sunat?

Aceasta este esența paradoxului formulat în 1950 de fizicianul Enrico Fermi.

De atunci, au fost propuse sute de răspunsuri, de la cele sumbre – ipoteza Pădurii Întunecate, în care fiecare civilizație se ascunde de frica unei amenințări mai puternice – până la cele mai pragmatice: poate că toate civilizațiile sunt blocate pe propriile planete, sau distanțele cosmice sunt prea mari pentru a face comunicarea posibilă.

Strategia SETI ignoră perturbațiile mediului cosmic

Cercetătorii de la SETI, care caută inteligență extraterestră de mai bine de jumătate de secol, au lucrat până acum cu o presupunere aparent logică. Cele mai multe fenomene naturale emit radiații pe o gamă largă de frecvențe.

Un semnal artificial, în schimb, ar fi concentrat într-un interval foarte îngust – așa-numitele semnale narrowband. Tocmai de aceea, căutările s-au concentrat pe detectarea acestor semnale înguste, care ar ieși în evidență pe fundalul cosmic.

Un studiu nou, publicat în The Astrophysical Journal, arată că această strategie ar putea fi profund eronată.

Astronomul Vishal Gajjar, autorul principal al studiului, explică problema: căutările SETI sunt optimizate pentru semnale extrem de înguste, dar mediul din jurul unei stele poate distorsiona complet aceste semnale.

Vânturi stelare, ejecții de masă coronală, erupții – toate aceste fenomene pot lărgi spectrul unui semnal îngust, împingându-l sub pragul de detectare al instrumentelor noastre.

Cu alte cuvinte, un semnal extraterestru poate exista, poate fi trimis intenționat, dar ajunge pe Pământ într-o formă pe care nu știm să o recunoaștem.

Activitatea stelară ascunde semnalele inteligenței extraterestre

Echipa a testat această ipoteză analizând semnale radio înguste trimise de sonde spațiale din Sistemul Solar către Pământ. Rezultatul a fost clar: efectul de lărgire spectrală crește semnificativ în perioadele de maximum solar, când activitatea Soarelui este la intensitate maximă.

Apoi cercetătorii au mers mai departe. Au modelat același efect pentru alte tipuri de stele, concentrându-se asupra piticelor roșii – cele mai numeroase stele din Calea Lactee. Concluzia: aceste stele sunt deosebit de eficiente în deformarea semnalelor radio înguste.

Lărgirea poate depăși frecvent de la 10 până la 100 Hz. Este suficient pentru ca un semnal care altfel ar fi detectabil să devină complet invizibil.

Coautoarea studiului, Grayce C. Brown, pune problema într-o lumină nouă: dacă înțelegem cum activitatea stelară modifică semnalele, putem proiecta căutări care să se potrivească cu ceea ce ajunge efectiv pe Pământ – nu doar cu ceea ce ar putea fi transmis.

Nu este o veste proastă, ci mai degrabă o ajustare strategică. Poate că nu am descoperit încă viața inteligentă nu pentru că nu există, ci pentru că am căutat în direcția greșită.