În fiecare secundă, 300 de milioane de fragmente de praf terestre lovesc suprafața înghețată a Europei. Fiecare dintre ele poartă, poate, o colonie de bacterii venite de pe Pământ.
Iar o parte din aceste microorganisme ar putea, într-o bună zi, să plutească în oceanul subteran al satelitului lui Jupiter. Un cercetător de la Universitatea Liberă din Tbilisi, Zaza Osmanov, a publicat recent un studiu care explorează această posibilitate tulburătoare.
Nu este vorba despre panspermia clasică – transportul vieții printre stele cu ajutorul asteroizilor sau cometelor – ci despre un scenariu invers: praful atmosferic al planetei noastre, catapultat în spațiu, ar fi putut însămânța o altă lume.
De la Pământ la Europa în trei etape
Osmanov a descompus această călătorie incredibilă în trei etape. Mai întâi, particulele de praf trebuie să scape de gravitația Pământului. Apoi, să supraviețuiască drumului până la Europa. Și, în final, să străpungă crusta groasă de gheață pentru a ajunge în apa lichidă de dedesubt.
Potrivit calculelor, grăunțele de praf de aproximativ un micron pot adăposti colonii dense de bacterii de dimensiuni similare. Pentru ca acestea să rămână vii, temperatura lor nu trebuie să depășească 27°C. În atmosferă, turbulențele ridică praful până la 150 de kilometri altitudine.
Acolo, ciocnirile cu praful cosmic le imprimă o viteză de până la 14 km/s – suficient pentru a depăși viteza de evadare terestră, de 11,2 km/s. Acest mecanism a funcționat continuu în ultimii 3,5 miliarde de ani, de când viața simplă există pe Pământ.
După ce părăsesc planeta, particulele sunt supuse presiunii radiației solare, atracției gravitaționale a lui Jupiter și rezistenței mediului interstelar. La atingerea sistemului jovian, viteza lor atinge 20,1 km/s. Intrarea în atmosfera Europei este letală pentru majoritatea particulelor.
Doar cele care lovesc sub un unghi extrem de mic – de numai 1 grad față de suprafață – nu ard complet. Aceasta înseamnă o rată de supraviețuire de aproximativ 3 particule dintr-o mie. Însă, dat fiind numărul colosal – 300 de milioane pe secundă – cantitatea absolută rămâne uriașă.
Misiunea din 2027 va căuta răspunsuri
Odată ajunse pe gheață, bacteriile sunt expuse radiațiilor cosmice, care le dezactivează în circa 10.000 de ani. Însă dinamica satelitului le oferă o fereastră. Forțele mareice titanice exercitate de Jupiter fracturează constant între 20% și 40% din crusta înghețată.
Simulările arată că anumite zone de gheață se pot topi complet în aproximativ 1.000 de ani, permițând bacteriilor să coboare în oceanul subteran. Verificarea acestei teorii ar putea avea loc în curând.
Agenția Spațială Europeană plănuiește să lanseze în 2027 o misiune către Europa, echipată cu un lander capabil să străpungă gheața și să caute direct urme de viață.
Dacă Osmanov are dreptate, sonda ar putea găsi, adânc sub suprafață, nu ființe extraterestre, ci veri îndepărtați ai bacteriilor noastre de pe Pământ.
