Cu 23.000 de ani în urmă, cineva a traversat malul unui lac în ceea ce astăzi este deșertul White Sands. Amprentele lăsate atunci au generat una dintre cele mai aprinse controverse din arheologia americană.
Dezbaterea a început în 2021, când primul studiu a susținut că oamenii se aflau în această regiune cu mult înaintea culturii Clovis, considerată mult timp cea mai veche dovadă clară a prezenței umane în America de Nord. Criticii au contestat atunci metoda de datare, bazată pe semințe și polen.
Acum, însă, probele vin din trei surse diferite – semințe, polen și sedimente organice din noroi – testate separat în trei laboratoare independente. În total, 55 de analize radiocarbonice au oferit rezultate coerente. Descoperirea în sine a fost întâmplătoare.
Holliday lucra la geologia vechilor funduri lacustre când, la aproximativ 100 de yarzi distanță, o echipă de la Universitatea din Bournemouth și de la Serviciul Parcurilor Naționale a excavat urmele în 2019. Doi ani mai târziu, primul studiu a fost publicat și a stârnit imediat scepticism.
Noua cercetare confirmă datarea inițială
Un nou studiu publicat în revista Science Advances tocmai a spulberat o parte din îndoieli. Cercetătorii au folosit un material complet diferit față de analizele anterioare – noroiul străvechi – și au ajuns la aceleași concluzii.
Amprentele datează dintr-o perioadă cuprinsă între 20.700 și 22.400 de ani, un interval aproape identic cu cel estimat inițial: 23.000–21.000 de ani.
„Ar fi o coincidență extremă ca toate aceste date să ofere o imagine coerentă care să fie eronată”, a declarat Vance Holliday, arheolog și geolog care studiază zona din 2012. El a petrecut aproape 50 de ani cercetând modul în care au fost populate Americile.
De ce nu s-au găsit unelte în apropiere?
White Sands nu arată acum ca atunci. Peisajul de astăzi, cu dunele sale ondulate de gips, era odinioară presărat cu lacuri și cursuri de apă. Acolo, pe malurile noroioase, au rămas imprimate câteva secunde din mersul unor vânători-culegători.
Accesul la sit este oricum dificil: o parte se află într-un parc național, iar terenul vecin este poligon de rachete. Noua cercetare nu răspunde însă la cea mai mare enigmă. Dacă oamenii au fost prezenți atât de devreme, de ce nu s-au găsit unelte sau vetre de tabără în apropiere?
Holliday are o explicație simplă: vânătorii-culegători nu își abandonează uneltele valoroase departe de casă. „Acești oameni trăiesc datorită artefactelor lor și se aflau departe de locul de unde puteau obține materiale de înlocuire.
Nu mi se pare logic să te aștepți să găsești o zonă plină de resturi”, a spus el. În plus, peisajul s-a transformat radical. Eroziunea eoliană a șters o parte din suprafața străveche, iar restul rămâne îngropat sub straturi groase de gips.
Poate că uneltele sunt acolo, ascunse sub tone de nisip, așteptând încă să fie descoperite.
