O nouă cercetare arată că nu impacturile cu meteoriți, așa cum se credea anterior, ci propriile cutremure ale Lunii au modelat terenul din apropierea locului de aterizare al misiunii Apollo 17, în anul 1972.
Analiza detaliată a datelor sugerează existența unei falii, ce a rămas activă și a generat seisme de-a lungul a milioane de ani.
Această descoperire are implicații semnificative: deși misiunile de scurtă durată se confruntă cu un risc minim, planurile pentru baze lunare permanente ar putea fi expuse unui pericol crescut.
Experții îndeamnă planificatorii misiunilor viitoare să evite amplasarea construcțiilor în preajma „scarpenelor” – acele trepte de falie distincte – și să investească în dezvoltarea și implementarea de noi instrumente seismice, mult mai performante.
Prin aplicarea unor modele actualizate ale activității seismice lunare, cercetătorii nu doar că au identificat o explicație plauzibilă pentru modificările suprafeței selenare, dar au și evaluat potențialele pagube.
Aceste rezultate sunt cruciale și vor modela modul în care vor fi concepute viitoarele misiuni și așezările pe termen lung pe satelitul nostru natural.
Pentru a pătrunde în misterele acestei regiuni, echipa de cercetători a analizat cu atenție mostrele de rocă și observațiile amănunțite adunate de astronauții misiunii Apollo 17.
Imaginile și rapoartele astronauților din acea perioadă au dezvăluit urme distincte de bolovani rostogoliți și alunecări de teren, fenomene care, în lumina noilor date, par să fi fost declanșate de undele de șoc ale cutremurelor lunare.
Analizând aceste dovezi geologice prețioase, oamenii de știință au reușit să estimeze magnitudinea cutremurelor din trecut și, mai important, să identifice falia cel mai probabil responsabilă pentru generarea lor.
Falia identificată, cunoscută sub numele de Lee-Lincoln, o caracteristică tectonică ce taie fundul văii, este suspectată că ar putea fi încă activă.
Conform studiului, seisme cu magnitudini în jurul valorii de 3,0 – considerate ușoare după standardele terestre, dar deosebit de semnificative atunci când au loc aproape de sursa lor pe Lună – au zguduit zona în mod repetat pe parcursul ultimelor 90 de milioane de ani.
Modelul de activitate sugerează că această falie nu a devenit încă inactivă.
„Distribuția globală a faliilor tinere, asemănătoare celei Lee-Lincoln, potențialul lor de a rămâne active și chiar posibilitatea formării de noi astfel de falii din cauza contracției continue a Lunii, sunt factori esențiali ce trebuie avuți în vedere la alegerea locației și evaluarea stabilității avanposturilor permanente pe satelitul nostru”, a explicat Watters, unul dintre cercetătorii implicați în studiu.
Oamenii de știință au mers mai departe, calculând probabilitatea statistică a producerii unui cutremur cu potențial distructiv în proximitatea unei falii lunare active. Estimările lor arată o șansă de una la 20 de milioane ca un astfel de eveniment să se producă în orice zi dată.
Pentru misiuni de scurtă durată, similare cu Apollo 17, pericolul rămâne redus, grație expunerii limitate în timp. Totuși, proiectele care vizează șederi extinse pe Lună se vor confrunta cu un risc crescut, pe măsură ce timpul de expunere la eventuale seisme crește.
Mai mult, misiunile viitoare, care vor implica structuri de aterizare mai înalte – precum Sistemul Uman de Aterizare Starship – ar putea fi mult mai vulnerabile la fenomenul de accelerație a solului, cauzat de cutremurele lunare ce ar avea loc în apropierea unei falii active.
Cercetătorii subliniază cu fermitate că planurile misiunilor spațiale moderne trebuie să integreze și să gestioneze pericolele care, pur și simplu, nu au fost anticipate sau întâlnite în era programului Apollo. Este o nouă realitate geologică, cu care trebuie să ne obișnuim în explorarea spațială.
