În fiecare primăvară și la începutul verii, Marea Neagră își schimbă complet înfățișarea. Din ape închise la culoare, aproape negre, suprafața se transformă într-un spectacol de nuanțe turcoaz, vizibil chiar și de la zeci de kilometri altitudine.
Pe 22 iunie 2026, satelitul PACE al NASA, echipat cu instrumentul OCI, a capturat imagini care arată întreaga mare acoperită de vârtejuri de culoare lăptoasă, albastru-verzuie. Fenomenul nu este nici pe departe un truc optic.
Un tablou viu surprins din spațiu
Explicația stă într-un organism microscopic: cocolitoforele, un tip de fitoplancton a cărui carcasă este formată din plăci de carbonat de calciu. Când aceste creaturi minuscule se înmulțesc masiv, ele colorează apa într-un mod greu de ignorat.
În mod obișnuit, Marea Neagră este dominată de diatomee – alge cu înveliș de siliciu care întunecă apa. Dar, la sfârșitul primăverii și începutul verii, cocolitoforele preiau controlul ecosistemului, iar efectul este o lumină difuză, sidefată, care se întinde pe sute de kilometri pătrați.
Același fenomen a fost observat și în strâmtoarea Bosfor, acolo unde Marea Neagră face legătura cu Marea Marmara. Pe 27 mai 2026, cu aproape o lună înainte de imaginile satelitului PACE, un astronaut de pe Stația Spațială Internațională a fotografiat exact aceeași înflorire.
Instantaneul a surprins cum fitoplanctonul scotea în evidență curenții de apă de pe ambele maluri ale Bosforului, transformând strâmtoarea într-un tablou viu.
Deși fiecare cocolitofore în parte este microscopică, populația lor devine atât de densă în perioada de înflorire încât modifică vizibil culoarea apei la scară regională.
Tocmai această amploare face ca teledetecția prin satelit să fie un instrument esențial pentru cercetători: în loc să trimită nave să colecteze probe dintr-o zonă imensă, ei pot urmări dinamica înfloririi direct din spațiu.
Cum ajunge carbonul captat la fundul mării?
Dincolo de spectacolul vizual, cocolitoforele joacă un rol discret, dar crucial în ciclul global al carbonului. În timpul vieții, ele absorb carbonul din apă.
După moarte, o parte din acest carbon se scufundă odată cu cochiliile lor către fundul mării, unde poate rămâne stocat pentru perioade foarte lungi. Astfel, ceea ce ochiului i se pare doar o nuanță fermecătoare este, de fapt, o piesă dintr-un mecanism geologic de proporții planetare.
