Nu este doar o simplă diferență între cele două fețe ale Lunii. Este vorba despre un scut invizibil, creat de Pământ, care fură din forța vântului solar înainte ca acesta să lovească solul selenar. Iar acum, pentru prima dată, avem dovada directă.
Timp de miliarde de ani, un flux continuu de particule încărcate electric, suflat de Soare, a bombardat Luna. Dar impactul nu a fost uniform.
Probele aduse de pe fața ascunsă a satelitului nostru, de misiunea chineză Chang’e-6, dezvăluie un secret bine păstrat în praful lunar: particulele care ajung pe partea pe care o vedem noi sunt mai lente, mai blânde. Motivul? Magnetosfera Terrei.
Ce au descoperit oamenii de știință în praful lunar?
O echipă condusă de Institutul de Geologie și Geofizică al Academiei Chineze de Științe a analizat cu atenție 1,935 grame de regolit adus din bazinul Polul Sud-Aitken. În laborator, oamenii de știință au descoperit ceva neașteptat în compoziția gazelor nobile prinse în acest sol.
Raportul izotopilor de neon din mostrele de pe fața îndepărtată era radical diferit de tot ce se văzuse până acum pe fața apropiată. Acolo, departe de Pământ, fracționarea izotopică fusese mult mai accentuată, lăsând în urmă o concentrație mai mare de izotopi grei.
Aceeași poveste s-a repetat și în cazul kriptonului și al xenonului. În experimente, cercetătorii au încălzit treptat mostrele. Xenonul de pe fața ascunsă a fost eliberat abia la temperaturi foarte ridicate, semn că pătrunsese mult mai adânc în regolit.
Cu alte cuvinte, acea parte a Lunii fusese lovită de particule mult mai energice, neatinse de vreun scut.
O fereastră neașteptată spre trecutul magnetic al Pământului
Explicația este una care leagă cele trei corpuri cerești într-un dans cosmic complex. În timp ce Luna orbitează în jurul Pământului, ea traversează periodic o zonă numită magnetoteacă.
Acolo, în acest tampon al magnetosferei, vântul solar este forțat să încetinească dramatic, de la aproximativ 400 km/s la doar 200 km/s. Acest flux încetinit lovește direct fața apropiată a Lunii.
Fața îndepărtată, însă, rămâne mereu orientată în direcția opusă, expusă direct întregii furii a vântului solar neperturbat. Autorii studiului, publicat în revista Nature Geoscience, au calculat amploarea fenomenului.
În zona unde a aselenizat misiunea anterioară Chang’e-5, cam 25% din expunerea totală la vântul solar a fost influențată de acest efect de încetinire. În schimb, locul de aselenizare al lui Chang’e-6 nu a beneficiat de niciun fel de ecranare.
Practic, magnetosfera Pământului funcționează ca un regulator de viteză pentru particulele solare. Iar această diferență a rămas gravată în solul selenar, în distribuția gazelor nobile.
Cercetătorii cred că aceste elemente stabile, precum heliul, neonul, argonul, kriptonul și xenonul, au devenit niște adevărate fosile ale interacțiunilor dintre scutul terestru și vântul solar. Descoperirea deschide o fereastră neașteptată spre trecut.
Prin combinarea acestor informații cu date paleomagnetice, oamenii de știință ar putea reconstrui evoluția magnetosferei Pământului de-a lungul timpului geologic. Luna, în solul ei tăcut, păstrează amintiri ale unor procese străvechi, de o complexitate mult mai mare decât se credea.
Este o nouă perspectivă asupra istoriei comune a Soarelui, a Pământului și a satelitului său.
